duminică, 6 decembrie 2009

Incotro? Cui? Ce?


Cand viata te traieste pe tine ce este de facut?

Cand vezi doar ce-ti lipseste si esti gol cui sa-i spui?

Cand cararile nu mai duc nicaieri incotro sa o apuci?


Poate ca trebuie sa te iei pe tine la tranta, sa te izbesti puternic de pamant pana te trezesti, apoi sa te dai peste cap hailei-hap si sa-ti rescrii povestea.

Hotarat lucru, racelile, febra si Sarbatorile nu fac casa buna cu mine.

joi, 26 noiembrie 2009

De dor


Îmi este dor să fiu elevă acasă la mama şi singura mea grijă să fie teza de la mate’. Mi-e dor să fie Crăciunul acasă cu mama, tata , fratele şi cele două surori. Să mă eschivez de la curăţenia generală punând-o de-o olimpiadă, să miroasă a nuci şi cacao şi perdele proaspăt spălate.

Mi-e dor să-l mai aştept cu emoţie pe Moş Crăciun, să-mi mai serbez iar majoratul în noaptea de Revelion, să tremur la BAC, să zornăi cheile in Piata Universităţii şi să cânt “Noi d`aicea nu plecăm...”

Mi-e dor să iubesc cu disperare şi fluturi în stomac, să croiesc vise măreţe, să îmi iau poşeta şi să plec de la job de fiecare dată când mi se năzare gândind că următorul job e la colţ, tânără sunt şi de nimeni nu depand.

Mi-e dor să-mi tremure dresurile pe mine de frică în sesiune şi să mă ameţesc de la o bere, seara târziu după ce s-au încheiat examenele, să bârfesc ore în şir la o cafea, să simt că mai am timp mult pentru visele mele şi să mă iau la trântă cu viaţa.

luni, 9 noiembrie 2009

Sex


Wow! Nici mie nu-mi vine să cred că am pus titlul ăsta.

La 20 de ani orice pronunţare a cuvântului amintit îmi înroşea obrajii, mă umilea... Sexul nu avea, atunci, nicio legătură cu dragostea. Iar eu iubeam nebuneşte, cu versuri, lacrimi amare înfundate în pernă, jurnale groase rostuite care prin te miri ce cotlon ascuns de privirile indiscrete, iubeam deznădăjduit şi neîmplinit.

Mai târziu, chiar destul de târziu faţă de trend, când sexul a intrat în viaţa mea, nu i-am acordat nici timpul şi nici importanţa cuvenită.

Nu ştiu de unde mi se trage chestia asta. Când eram copil acasă nu ascultam pe la uşi şi nu mă uitam pe gaura cheii, deşi sora mea mai mare era mereu iniţiatoare de astfel de aventuri. Totuşi, îmi amintesc că din când în când, cam rar ce-i drept, uşa dormitorului părinţilor se închidea temporar peste noapte. Altfel, ei dormeau cu uşa deschisă la camera ca să ne vegheze pe noi, cei patru neastâmpăraţi.

Astăzi, când şi eu am copil, sunt total descoperită şi nepregătită. Dorm în fiecare noapte cu uşa de la dormitor deschisă şi veghez fiecare scâncet. Am uitat să port lenjerie de noapte sexi şi mi-e şi cam frig, mă trezesc la fiecare oră să învelesc şi să dezmierd odrasla şi mă tem că orice alt tip de activitate ar tulbura liniştea nopţii. Ce-i drept, nici propuneri sau invitaţii nu am prea primit.


Mă uitam la un film vineri seară si două personaje se certau. Unul dintre personaje concluzionează sec şi concis : mergi acasă şi fă sex cu nevasta.

Fiori reci m-au trecut pe spinare. Cum ar fi să-i spună asta şi şeful soţului meu? :)

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Despre nimic: Timpuri absurde!

Despre nimic: Timpuri absurde!

Timpuri absurde!



E criză economică!

Urlă ziarele, urlă radiourile şi televizoarele. Ne-o spun patronii când cerem măriri de salariu sau când se pun pe disponibilizări. Ne-o spunem noi unii altora când tăiem şosetele din bugetul familiei pentru a mai cumpăra un kg de carne.

Şi totuşi! Magazinele sunt pline ochi, oamenii invadează constant străzile, maşinile sunt încă în blocaj la intersecţii şi se târăsc ca melcii unele în spatele celorlalte, noi magazine şi mall-uri se deschid, Calea Victoriei practică preţuri prohibite de te întrebi cum de mai rezistă pe piaţa afacerile alea...

Unde e criza?

Te aştepţi ca vânzătorii să se roage de tine la colţ de stradă să le cumperi marfa, taximetriştii să facă duş şi să se dea cu deodorant ca să se suie clientul în maşina lor, chelnerii să zâmbească şi să folosească pronumele personal de politeţe...şi câte şi mai câte nu te aştepţi.

Mă preumblu în viteză pe Calea Victoriei, acum două zile, şi intru pentru câteva minute în magazinul Steilmann.

În magazin o doamnă tânără probează o bluză. Îi este prea mare şi cere o măsură mai mică. Vânzătoarea, plictisită, spune că n-are dar poate să facă o comandă şi să-i aducă o măsură mai mică. Clienta întreabă ce presupune comanda. I se răspunde că trebuie să lase un număr de telefon şi va fi sunată când soseşte bluza.

Mai că te simţi în Europa de vest!

Clienta îşi lasă numele şi numărul de telefon şi vânzătoarea îi răspunde “Da, oricum nu cred că vine comanda, că nu mai are niciun magazin bluze. Şi de obicei nici nu ne vin comenzile.”

Clienta, lovită în moalele capului, întreaba cum o să afle ea dacă vine sau nu comanda. Vânzătoarea o lămureşte rapid “vă sunăm numai dacă vine comanda. Dacă nu vă sunăm, mai treceţi dumneavoastră pe aici.”

Eu sunt şocată de absurdul conversaţiei. Vânzătoarea rămâne privind în gol magazinul pustiu. Clienta pleacă confuză.

E criza! E criză de normalitate!

vineri, 9 octombrie 2009

Băiatul de la casa de copii nr 10


Vanya e curios, vorbeşte, întreabă, are gânduri şi aşteptări, e speriat, e singur şi uneori are speranţă.

Pe lângă Vanya, în aceeaşi încăpere, Igor îşi petrece zilele într-un premergător fixat de podea aşa încât maşinăria nu-şi serveşte scopul, e doar o mică închisoare.

Andrei, prietenul lui Vanya, stă la masă şi îşi leagănă capul, aşa cum fac de fapt toţi copiii imobilizaţi în premergătoare. După rugi repetate Vanya primeşte o jucărie boantă. Încearcă să-i capteze atenţia lui Andrei. Dar Andrei priveşte în gol, mintea lui este departe.

Tolya, orb, caută cu mainile în jurul său după o jucărie. Nu există jucării.

Igor îşi izbeşte capul de barele pătuţului în încercarea disperată de a atrage atenţia. Nastya, îngrijitoarea, îl igonoră. Igor îşi izbeste capul cu ferocitate. Vanya îi vede vânătăile crescând.

Într-un colţ, mica Valeria scânceşte mocnit.


Copiii nu au voie să se târască pe covor. Sunt prea slabi şi bolnavi ca să meargă. Media de vârsta a celor ce supravieţuiesc aici este 7-8 ani. Vanya are deja 6. Lupta lui începe acum şi este contra cronometru.

Zeama zilnică, servită în grabă, fierbinte, aproape niciodată cu pâine, e prea puţin probabil să-l ajute să se facă mare.

Vanya are 6 ani şi este etichetat de medici „imbecil”. Mai apoi, este trimis la o casă de adulţi bolnav mintal.


Asta este povestea unui băiat salvat din coşmarul unui orfelinat rusesc al anilor 90.

Îmi aduce aminte de poveştile cu leagănele de copii din România anilor 90. Şi înţeleg de unde am luat noi, românii, modelul.


Mă sperie însă că acum, în 2009 , medici români, psihologi sau psihiatri, mai pun încă un diagostic grav, ca un verdict, după doar 10-20 de minute de examinare.

Se joacă de-a Dumnezeu dar îl servesc pe diavol.

duminică, 4 octombrie 2009

Cum plâng?


Când obosită ajung târziu în noapte acasă şi nu am nici măcar sentimentul că mi'am făcut datoria, încep să plâng când soţul mă întreabă iritat când aveam de gând să mai vin. Atunci plâng şoptit, în duş, sub jeturi nemiloase de apă care îmi tăinuiesc indignarea.


Când fac şi desfac bugetul familiei mele, la fiecare sfârşit de săptămână, şi în realitate nimic nu arată aşa de clar ca pe hârtie, plâng. Atunci plâng a neputinţă, în tăcere, doar lacrimile ]mi curg pe obraji.

Când somnul,ăla puţin, e mereu întrerupt de liste mentale cu To Do, iar zorii zilei mai adaugă lucruri la lista mea, plâng duios, îmi plâng de milă.

Când nu ştiu să mă bat fizic şi nu pot să înjur birjîreşte nedreptatea sau mitocănia, plâng. Plâng cu tristeţe resemnată. Nu cred în vremuri mai bune.

Când îmi este dor de mama, plecată mult prea devreme într'un loc neştiut, plâng cu sughiţuri ca un purcel injunghiat.Atunci durează mai mult. Plâng ore în şir.

Când sunt minţită, înşelată, jignită, folosită....plâng.E un plâns indignat.

Când iubesc şi mesajul meu nu ajunge, iar iubitul meu mă înţelege greşit, îmi răstălmăceşte cuvintele, plâng disperat. Atunci mă tem că nu mai e loc pentru mine nicăierea. Atunci nici acasă nu mai există şi lacrima rămâne singurul meu companion.

joi, 24 septembrie 2009

Mi-s frumoasă!

Nu, nu m-am trezit de dimineaţă să-mi spun în oglindă ce minunată sunt. Nu, nu mă iubesc, mai deloc aş spune, şi nu îmi îngrijesc cu sfinţenie fiecare bucăţică de piele.

Îmi place să-mi aud soţul spunându-mi , cât de des posibil, că sunt frumoasă, că am o faţă de copil, dar asta e aşa, ca de la sine înţeles, parte din job description-ul de soţ.

Când fetele, prietenuţele mele, îmi spun că am o faţă frumoasă, că nu am riduri şi coşuri, că nu-mi arăt vârsta, mi se pare că e un compliment- frumos ca între fete.

Când merg la coafor urăsc să mă văd în oglindă despuiată de toate firele mele de păr, cam rare ce-I drept, ude, şi date pe spate, în incercarea de a retuşa forma feţei cu cea mai trendy tunsoare. Atunci mi se iţesc obraznice fălcuţele bucălate, ochii prea mici şi rotunzi, nasul prea mare, urechile pitici, aproape invizibile…

Şi totuşi!

De dimineaţă m-a primit Pericle (v-am mai scris aici despre el) la ora 7. E ocupat Pericle, ce ştiţi voi, toată populaţia Bucureştiului l-a asaltat.

Vopsit, tuns şi frezat! Şi repede Pericle că mai aşteaptă şi alte fete la rând iar eu trebuie să ajung la scârbici.

Pericle s-a conformat! Iar eu, cu vopseaua în cap şi părul lipit de scalp, m-am analizat în oglindă.

Faţa netedă! Mm, e bine. Ce-I drept şi fondul de ten brand-uit face minuni. Ochii mici şi rotunzi , ca două margele, au pleoapa bine colorată, rimelul e bine aplicat. Nu, nu e rău deloc. Buzele cărnoase şi vopsite de la natură şed şi ele la locul lor. Urechile pitici stau ascunse sub buclele magice create de Pericle.

Hai mă că mi-s frumoasă!

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Gânduri pentru fiul meu


Dragul meu, îţi scriu din trecut spre viitor.


Astăzi, în ziua nunţii tale, nu am alt dar decât viaţa noastră. Am visat şi dorit ce-i mai bun pentru tine. Am făcut, poate, toate greşelile mamelor zeloase, prea protective.

Te-am copleşit cu atenţia mea, te-am izolat uneori cu dragostea mea, te-am plictisit alteori cu fricile mele...

Pe mine nici o mamă de baiat nu m-a plăcut. Deşi mi-am jurat că am să procedez altfel, mă tem să nu mă fi transformat în coşmarurile mele.

Şi dacă astăzi, matur fiind, poţi să mă ierţi, promit să fiu gata să o iau de la capăt. 

sâmbătă, 12 septembrie 2009

De ce să adopţi? Ce să adopţi?

Doream să înfiez o fetiţă, ani de zile am visat-o cu ochii deschişi şi închişi, i-am ales în gând nume, rochite şi fundiţe.

La început visam să o nasc eu, să aibă ochii albaştri ca marea, să semene cu soţul meu la chip şi cu mine la voinţă şi putere de muncă.

Când am renunţat la visul naşterii, m-am gândit să fie orice fel de fetiţă, de orice etnie, cu orice culoare a părului sau a ochilor, cu orice tip de piele, dar să fie fetiţă.

Sistemul mă poartă pe drumuri de mai bine de şase luni, aşa că după bâlbăieli şi amăgiri (v-am găsit un băieţel, v-am găsit o fetiţă, v-am găsit doi fraţi, v-am găsit un nou născut.....) sunt anunţată că au identificat un băieţel la Bacău şi trebuie să mergem să îl vedem.

La capătul puterilor, am plâns o noapte întreagă, m-am certat în gând cu soarta, cu viaţa mea, cu lucrurile pe care nu le-am facut..., apoi , resemnată, mi-am luat adio de la Ozana.

Am plecat spre Bacău cu inima goală, mânată de sentimentul datoriei: dacă nu pot să nasc un copil, atunci trebuie să adopt copilul care-mi este trimis.

Ajung la Asistenţa copilului din Bacău şi sunt introdusă într-un birou meschin, strâmt, unde mi se pune în faţă un dosar. Încep să citesc raportul birocratic şi sec întocmit pentru copilul Emanuel Constantin, în vârstă de 3 ani şi 3 luni.

Citesc cum a fost aruncat din căruţă, cum a fost găsit de poliţie..... Nu plâng, dar decid rapid, la rece şi cu înţelepciunea celor 38 de ierni pe care le număr, că voi adopta acest copil indiferent de cum arată sau este.

Semnăm o declaraţie că am luat la cunoştinţă situaţia copilului şi suntem introduşi într-un alt birou. Acolo intră o doamnă cu un copil mărunţel, slăbuţ, sărmănuţ, cu privirea tipică copiilor din sector, a celor lipsiţi de o familie.

Eu şi Razvan ne prezentăm. Îl intreabăm cum îl cheamă dar asistenta maternală ne spune că Emi nu vorbeşte şi că e timid. Scoatem jucăria adusă, o maşină teleghidată pentru copii cu vârsta peste 3 ani, şi i-o oferim.

Emi se bucură şi îmi întinde cutia să i-o desfac. Desfac maşinuţa şi încerc să-i arăt cum merge telecomanda. Îi arăt cum să dea cu degeţelul "înainte" şi "înapoi" dar Emi nu înţelege conceptul.

Îmi bate inima cu putere, sunt emoţionată, Răzvan e ud leoarcă. Emi împinge de maşinuţă pe covor între 2 birouri.

Îmi revin şi încep "examinarea". Îl întreb câţi ani are şi asistenta maternală îl ajută să spună "trei", dar Emi repetă mecanic.

Tiptil, asistenta maternală iese din cameră şi ne lasă în birou cu Emi şi 3 funcţionare de la protecţia copilului.

Mă întind pe covor şi încep să îl întreb pe Emi ce culoare are tricoul lui, ce culoare are maşina....Emi nu ştie culorile. Când i le arăt şi le pronunţ repetat, Emi repetă după mine. Pare că înţelege.

Observ că-i fuge un ochişor, are strabism. Le spun asistentelor sociale că asta nu scrie în dosarul medical şi copilul ar trebui examinat. Ele spun că acum observă şi ele şi precis asta este de dată recentă.


Continuăm joaca întinşi pe covor. Răzvan preia uneori conducerea jocului. Emi nu ne întreabă decat odată unde e mama. Îi răspundem că e la toaletă şi el îşi continuă nestingherit jocul.

Răzvan e copleşit, eu adun, rece, în cap, tot ce nu ştie sau nu poate să facă Emi deşi are 3 ani şi trei luni.

După 1h se încheie joaca. Emi iese pe hol şi ne aşteaptă cuminte împreună cu asistenta maternală.

Vorbim cu psiholoaga şi cu asistenta socială despre Emi. Răzvan le spune că vrea să îl ia acum acasă. Cele două se uită la mine întrebatoare. Eu răspund calmă că dorim să continuăm demersurile dar vreau să vorbesc despre situaţia lui Emi.

Psiholoaga îmi vorbeşte înţelept şi mă învaţă să mă uit la ce poate Emi, la ce potenţial are el şi nu la ce îi lipseşte.

Stabilim să revenim peste o saptămână, să obţinem o învoire de o zi şi să îl ducem pe Emi la medic în Bacau (nu avem voie să scoatem copilul din oraş), pentru o evaluare.

Plecăm cu Emi şi asistenta maternală spre statul unde locuiesc, la 30 de km de Bacău.
Ajungem într-un sat între dealuri, parcă la capăt de lume, unde, într-un apartament de bloc de 2 camere, trăiesc 3 adulti, 3 copii şi 7 pisici. Mizerie peste tot!

Intrîm în balconul transformat în bucătărie şi încercăm să aflăm ce îi place să mănânce, care este rutina lui, ce istorie are (se află de un an şi 3 luni la această asistentă maternală). Informaţiile sunt contradictorii. Prin întrebări reformulate, repetate, prin revenire asupra anumitor aspecte, înţeleg că asistenta maternală mă minte. De fapt, femeia asta nu ştie nimic despre Emi. E doar o slujbă pentru ea!

Diplomată, continui conversatia.

Sfătuiţi de asistenta socială, suntem zgârciţi cu informaţiile despre noi. Ne prezentăm doar cu numele mic şi recunoaştem că suntem din Bucureşti ptr că maşina are număr de Bucureşti.

Ne luăm la revedere şi plecăm. Răzvan izbucneşte în lacrimi şi îmi spune că vrea să fure copilul să-l ia acasă. Pe mine mă copleşesc valuri de sentimente de vinovăţie ptr că sunt atât de rece, de calculată, ptr ca în gând am pregatit deja campania de găsit medic în Bacau, de scris cereri de vizitare, de identificat X şi Y.

Răzvan îşi revine şi împreună decidem că îl vom adopta pe Emi.

Urmează o săptămână de aşteptare şi, în fine, mergem să-l luam pe Emi, la 7:00 am, din satul lui. La spitalul municipal din Bacau ne aşteaptă o asistentă şefă cu suflet care ne-a deschis toate uşile medicilor specialişti (pediatru, psihiatru infantil, cardilog,.....). Jur că nu am dat un ban nimănui! Toţi medicii ştiau povestea lui Emi şi au vrut să ajute.

Avem emoţii să nu-l speriem pe Emi. Asistenta maternală insistă să vină cu noi deşi îi spunem că avem învoire aprobată şi suntem stăpâni pe noi.

Renunţăm la proteste şi o luăm cu noi. În maşină Emi primeşte o jucărie şi e vioi. La spital îl iau în braţe şi intru cu el, singură, la pediatru. Înarmată cu maşinute, carioci, foi şi alte "bunătăţi" îl supun pe Emi la "cazne". De slab ce e nu-i pot recolta sânge. Asistenta şefă de la pediatrie îi recoltează sânge şi Emi se supune ca un om mare ca se dă bătut. Îmi vine să urlu. Copilul ăsta e prea trist, nu plânge, nu se opune.

După 2 ore de controale intrăm la psihiatrie infantilă. Emi e trezit de la 7 şi a mâncat doar un Mc toast. Stăm 20 de minute în cabinet şi Emi nu spune nici câţi ani are, nici cum îl cheamă, nu ştie să arate unde este nasul lui sau gura lui... Dar dacă îi arăt o floare şi îl întreb ce este, o identifică. Dacă îi mai arăt alte obiecte, le identifică.


Psihiatra dă nemulţumita din cap. Îmi vine repede o idee şi îl sun pe Răzvan şi i-l dau la telefon pe Emi. Emi ia telefonul în mână, spune alo, spune stricat "ce faci" şi altele pe limba lui.

Experimentul pare să nu o convingă pe psihiatra care îmi spune că pe ea o sperie tocmai aceasta uşurinţă cu care Emi se ataşează de oricine (pe mine mă văzuse cu o săptămână în urmă ptr 3 ore şi acum statea cu mine la spital de ore bune). Primim diagnostic de comportament autist şi retard în evoluţie.

Plecăm în parc, Emi descoperă maşinuţele, trenuleţul, topoganul, şi e fericit.

Ne întoarcem la ora 3 la spital ptr rezultate şi o întreagă echipă medicală este gata să mă preia şi să discute cu mine. Toţi se simt datori să mă avertizeze că Emi are retard în evoluţie, că există suspiciune de autism, că.. sunt tânără şi frumoasă şi merit mai mult.

E prea mult şi sunt singură! Emi se lipeşte de mine de parcă simte că mi-e greu.

Le explic medicilor că acest consult nu este decisiv în decizia noastră de a adopta, că el este menit să ne prezinte situaţia ca să ştim cu ce avem de luptat, că nu am venit să adopt cel mai frumos şi cel mai gras copil...

Toţi dau din umeri cu compătimire. Emi spune frumos "pa" la plecare.

Plec cu inima grea şi încerc să ascund îngrijorările. Ne mai jucăm cu Emi şi apoi îl ducem acasă.

Încă o săptămână. Citesc pe internet tot ce găsesc despre autism. Mă uit la pozele făcute cu Emi în parcul de distracţii şi decid că nu e autist şi am încheiat povestea.

Îi cumpăr masuţă şi scăunele, îi decorez camera. Mai cumpar creioane şi cărţi, jucării şi aştept următoarea vizită.

La a treia întâlnire Emi mă întâmpină gata să plângă. Asistenta maternală îmi spune că a fost stresat după experienţa de spital. Dau şi eu să plang de disperare. Îl îmbrac cu hăinuţele cele noi şi plec cu el în braţe.

Hainele îi sunt prea mari, Emi e mult sub greutatea vârstei lui. Cu toate astea, asistenta maternală nu l-a dus niciodata la medic într-un an si 3 luni. Spune ea că nu i s-a parut nimic în neregulă cu el.


Emi nu plânge, e doar tristuţ.

Plecăm cu maşina şi Emi primeşte o puşcă. E fericit.

Mergem în parc, ne dăm iar în maşinuţe, mergem cu trenuleţul, mâncăm banane, apoi mergem la Mall. Doi ochi căprui, mari de uimire, se uită avizi la magazinele din Mall. E totul nou ptr el! Mergem să mâncăm, ne dăm în jucării şi Emi e fericit.

Obosit, cere să-l iau în braţe şi îmi adoarme instantaneu. Stau nemişcată, cu Emi în braţe, 1h pe o canapea din mall. Emi doarme frumos.

Se trezeşte şi îi dau să mănânce o clatită. Mergem să îi cumpăr ceva. Intrăm într-un magazin ptr copii şi Emi se duce glonţ la jucării. Ia un camion mare şi îl târăşte. Îl rog să îl pună la loc şi el se conformează.

Cer să mi se arate adidaşi ptr el şi recunosc spăşită că nu ştiu măsura. Vânzătoarele mă ajută bucuroase. Emi stă cuminte pe scaun şi mă lasă să-l încalţ. Vânzătoarele sunt uimite cât de supus este copilul.

Emi rămâne cu adidaşii. Pare fericit. Cer şi un tricou. Emi probează un tricou ptr vârsta de 1 ani şi îi vine bine. Dar Emi are 3 ani şi 3 luni! Cumpărăm tricoul şi plecăm.

Ne oprim la Billa să cumpar de mâncare ptr acasă în speranţa că din bunătăţi va primi şi el ceva de la mincinoasa şi puturoasa asistentă maternală. Emi cere să-l iau în braţe şi se lipeşte strâns de mine. E supărat şi gata să plângă. Simt că îmi pierd minţile. Cred că Emi a înţeles că îl iubim şi simte că urmează să-l ducem acasă la mama maternală.

Incerc sa-l inveselesc cu jucarii dar nu-l intereseaza. Sta lipit de mine si asa ramanem pana ajungem acasa.

Acasă ne aşteaptă "îngrijorată" mama maternală. Îi sclipesc ochii la bunătăţile aduse şi la jucariile cumpărate ptr Emi şi nepotul ei (de-o vârstă cu Emi).

Emi se înviorează.

Plec cu inima zdrobită şi în hohote de plâns.

Aş vrea să-l iau mâine acasa dar nu mă lasă. Trebuie să aştept să mă citeze judecătoria din Bacău.

În timpul ăsta Emi e subnutrit, este speriat, bulversat emoţional, are analiza aslo foarte mare, are suflu sistolic, e răcit de peste 3 săptămâni....


Emi îl strigă pe nepotul asistentei maternale "Emi", nu are conştiinţa propriei indentităţi, nu se recunoaşte în oglindă, zâmbeşte rar....dar ţi se lipeăte de inimă cu uşurinţă.

joi, 3 septembrie 2009

Miroase a toamnă

Gata cu huzureala, gata cu visarea! De acum, dacă stau mai mult la serviciu e deja noapte. Dacă plec mai devreme la serviciu e încă noapte.


De acum o ţinem tot aşa din noapte către noapte.

Pleacă păsările călătoare şi se întorc şcolarii. Oraşul e invadat.

Iar nu încap în tramvai şi în metrou şi trebuie să exersez statul în poante, să-mi ţin respiraţia cât mai mult cu putinţă, să înghit în sec ori de câte ori îmi vine să spun vreo două vânzătorilor de nimicuri ce ne înghiontesc ca să-şi plimbe marfa în sus şi în jos prin tramvai sfidând evidenţa, să mă imunizez la manele sau sau la rockăiala ce-mi izbeşte timpanul din zeci şi zeci de ipode-uri sau telefoane cântăcioase....


Nervi de toamnă- George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

luni, 31 august 2009

Distracţie de duminică

Pornesc temerară spre Ikea în prospecţie de şifoniere. Nu poate fi chiar aşa de rău! La urma urmei e încă vară şi oamenii sunt încă în vacanţă, e weekend şi e mai bine la ştrand, la pădure sau la mare…

FALS! Toată populaţia Bucureştiului, dar şi cea din zonele limitrofe, s-a adunat la IKEA. Care cu copii, bunici, prieteni, înarmaţi cu pungi galbene sau cărucioare.

Dar.....lumea nu s-a adunat să admire rafturile pline de accesorii, camerele viu colorate amenajate astfel încât sa îmbie consumatorul afectat de criză şi cu minţile furate să nu vadă că în România produsele Ikea sunt mai scumpe decât oriunde altundeva în Europa, să nu ghicească că anumite accesorii au preţ dublu faţă de cele din Piaţa Rahova, de exemplu, deşi calitatea este identică....

Lumea s-a adunat să mănânce hot-dog cu 1 leu bucata, sa bea cafea sau suc cu 2.5 lei, să ia prânzul cu familia cu numai 30 lei.....
Mi se pare doar foarte trist! În rest, fiecare se distrează cum poate.

duminică, 23 august 2009

Yo-yo emoţional

Am spus tuturor şi am scris şi aici de câteva ori despre adopţie.

Îmi propusesem să tac până la finalizarea procesului dar am obosit şi am ajuns la un punct din care nu mai sper nimic, nu mai visez nimic, nu mai aştept nimic, nu mai cred în nimic.

Acum câteva săptămâni eram pe cale să adoptăm doi băieţi dintr-un oraş de munte. Ştiu, am vorbit mereu despre Ozana....dar...

Ne-am sfătuit 3 zile, am tras aer adânc în piept, am construit în minte paturi suprapuse în cămăruţa noastră modestă din cutia de chibrituri ceauşistă pentru care plătim încă 17 ani de acum încolo, am găsit gradiniţă, am.....tricotat planuri de weekend şi de vacanţă....

Ceva s-a întâmplat şi noi nu am mai adus acasă baieţeii.

Apoi, într-o altă săptămână, am fost la un pas de a aduce acasă un băieţel de numai trei luni, din Bucureşti. Am încropit la repezeală proiect de baby sitter-concediu maternal-bunici paterni...., am trimis în gând un SOS tuturor amicilor ce au trecut de faza bebeluş cerînd tot ce le-a mai rămas întreg din această etapă, am ales un nume ( Robert Alexandru), l-am botezat tot în vis.....

Pânâ când a disparut şi acesta.

Apoi ne-am pregătit pentru o fetiţă de 3 ani dintr-un oraş moldovan. Eram foarte aproape s-o întâlnesc pe Ozana aşa că am uitat toate căutările, aşteptările şi dezamăgirile anterioare. De data asta am antamat zugravul, tâmplarul...am colorat în minte fiecare colţişor al camerei şi am început să vizez la rochiţe şi fundiţe.

Trebuia să primesc o poză a Ozanei şi apoi să mă pregătesc să merg să o întâlnesc.

Dar în loc de Ozana, era de fapt un băieţel de trei ani. Cineva a facut o simplă confunzie, din neatenţie şi fără intenţie. Numai că mie mi-au cedat toate resorturile.

Acum nu mai aştept nimic, nu mai cred nimic....Refuz să mă mai las angrenată în acest yo-yo emoţional.

vineri, 14 august 2009

Pericle

Pericle a fost un general, orator şi om de stat atenian. El a condus Atena . Lui si se atribuie iniţiativa a numeroase reforme democratice precum şi transformarea oraşului într-un centru economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti.

Şi totuşi nu despre acest Pericle vreau să povestesc, ci despre hair-style-istul meu.

Îl cheamă Pericle, arată ca un luptător, cu braţe vânjoase şi picioare solid musculoase, iar dacă nu ar avea burtică l-ai vedea mai degrabă într-o sală de fitness ca antrenor personal.

Pericle transformă şi el, dar nu oraşe precum strămoşul său, ci capete ciufulite, coafuri obosite, plete cu rădacina explodată......., firul de păr subţire, de pisică leşinată, în coamă deasă, firul de păr des, sârmos, în unul domolit...

Şi mai face Pericle ceva! Face un masaj capilar de vrei să-l iei acasă şi să-i ceri asta de trei ori pe zi.

Pericle se trage din strămoşi greci, evident!, amestecaţi cu bulgari şi sârbi.

Pe la 1930 străbunicul lui vine din Grecia în România şi face taximetrie. Alte rude se refugiază dintr-o Bulgarie şi Serbie marcate de sărăcie tot în România. Aşa se face că toate rudele de gradul întâi ale lui Pericle se mai află şi astăzi în România, restul fiind împraştiate prin lumea largă.

Bunicul lui Pericle a fost specialist în pedichiură şi aşa s-a întâmplat că el a crescut într-un coafor iar mai târziu nu a vrut să îşi aleagă o altă meserie.

Pericle s-a specializat şi trainuit prin Germania, Spania şi Italia, în anii 90, pentru ca bucureştencele să se poată bucura astăzi de mâinile lui magice.

PS. Pentru cele interesate, Pericle e foarte însurat şi foarte tătic.

joi, 13 august 2009

Acum versus mai târziu

Am încercat ieri să conving doi puşti haioşi că dacă acceptă să aştepte pentru după prânz, le umplu buzunarele cu bomboane. Erau în mod firesc atraşi magnetic de imensul borcan cu bomboane de pe biroul meu.

Au stat în cumpănă pentru câteva clipe şi în final au votat pentru ACUM. Deşteaptă decizie!

Astăzi am încercat să conving o fetiţă că îi dau patru bomboane dacă este de acord să mănânce doar una iar pe restul să le lase pentru mai târziu. Evident că le-a băgat pe toate în gură în acelaşi timp.

Minunată lecţie de viaţă mi-au dat copilaşii ăştia!

De ce mai târziu când mai bine acum? Şi dacă mai târziu nu vine niciodată?

Am făcut mereu planuri pentru mai târziu şi am uitat să-l trăiesc pe Acum.

Pun vara legume pentru iarnă, cumpăr haine pentru ocazii speciale care nu mai vin, îmi pun de cele mai multe ori fericirea în hold pentru că acum mă lupt cu termene limite, iar mai târziu fericirea uită de mine.

Constat cu stupoare că am instincte de hârciog, că strâng veşnic pentru mai târziu şi nu mă mai bucur niciodată.

Le mulţumesc lui L, AN ş lui A că mi-au adus aminte să mai trăiesc şi pentru Acum.

marți, 28 iulie 2009

Politeţe cu mooduri

Am spus mereu că am fost educată “prost”, că sunt prea sensibilă, prea atentă la “te rog”, “poftim”, “mulţumesc”, “cu plăcere”, că sunt prea inflexibilă în hotărârea mea că o promisiune trebuie întotdeauna respectată şi numai dacă ai murit încălcată, că dacă ai spus DA unui proiect chiar o să fie da până la final şi lucrezi la fel de serios şi atunci cât lucrezi benevol si când eşti plătit.....

Dacă mă oprea cineva pe stradă pentru un sondaj de opinie aş fi răspuns răspicat: „Da” la întrebarea „vă consideraţi o persoană politicoasă?”
Şi totuşi.....

În tramvaiul meu veşnic aglomerat ofer mereu locul pe scaun femeilor însărcinate sau celor cu copii, dar nu întotdeauna persoanelor în vârstă. Uneori egoismul învinge şi decid să rămân organic legată de scaun citind cu îndârjire sau ascultând pe Edit Piaf la ipod.

Mă înscriu câteodată la competiţia ad-hoc organizată „cine prinde primul un scaun?”, după o zi lungă, când se dă startul la capăt de linie.

Mă poziţionez strategic acolo unde cred că se va deschide uşa tramvaiului/autobuzului/troleibuzului, îmi arunc de la distanţă poşeta pe scaun şi mă enervez atunci când altcineva se aşează cu hotărâre pe ea.

Mă surprind ajutând firesc persoanele invalide sau cele cu bagaje atunci cand vor sa urce sau să coboare într-un/dintr-un mijloc de transport dar întorcând capul către geam atunci când fericită am cucerit un scaun şi o persoană se împinge ostentativ în mine pentru a-mi atrage atenţia că trebuie să i-l cedez.

Mă ruşinez de faptele mele? Desigur! Aproape întotdeauna! Dar asta nu înseamnă că altădată nu o să mai fac.

Nu, nu sunt o persoană politicoasă. Politeţea mea are mood-uri.

vineri, 17 iulie 2009

Ozana Maria

O cheamă Ozana Maria , exista déjà undeva şi mă caută pe mine.


Nu, nu e în burtica nici unei mame iar în a mea nici atât pentru că burtica mea e stearpă.


Trupul meu e mort precum copacul neroditor. Oare mărul când nu mai are mere unde merge să înfieze? Dar părul? Cine vrea un măr sau un păr neroditor? Şi merele stricate sunt bune la ceva…La făcut ţuică!


O cheamă Ozana Maria şi are ochii mari pentru că mă caută cu privirea pe mine.

Are braţe mici, nervoase, agile, vibrând a nerăbdare să mă strângă în braţe pe mine.

Are picioruşe vii, zburdalnice, şi cred că aleargă spre mine.

Are o nevoie imensă de dragoste şi e gata să primească iubirea mea toată.

Ozanei îi e sete de tandreţe, de mângâiere, de alint, de râs zglobiu fără oprelişti şi pe toate acestea le aşteaptă de la mine.

Într-o zi, fericită zi, Ozana Maria o să mă găsească.

joi, 16 iulie 2009

Memorial






Am vizionat târziu în noapte,zile în şir, pe TVR, Memorialul Durerii, în anii '90.

Am citit despre Gulagul românesc printre rânduri în literatura de dinainte de 1990 şi de-a dreptul în cea de după '90.

Ştiam povestea Anei Blandiana şi demersurile organizaţiei pe care o conduce pentru ca lumea să nu uite, pentru ca lumea care nu ştie să afle că a existat Memorialul şi că el face parte, vrem nu vrem, din istoria noastră a tuturor.


Am ajuns într-o dimineaţă indecisă de iunie la Sighetu Marmaţiei. Norii nu se hotărâseră dacă acoperă sau nu soarele şi ploaia ne ţinea în suspans.

Am avut tot timpul în minte că dacă ajung la Sighet e musai să merg să văd Memorialul. Nu, nu este un loc de unde să ieşi spunând ce frumuseţe ai vizitat, nu e un loc în care te duci senin gata să rămâi surprins, DAR e un loc unde trebuie să mergi chiar dacă ai inima grea.

În centrul oraşului Sighet, în spatele primăriei, pe o străduţă ce coboară agale spre munte şi la capătul căreia peisajul se iţeşte splendind, se află Închisoarea.

Nu am să scriu aici povestea închisorii şi nici nu am să înşir ororile care s-au petrecut acolo până târziu spre anii 80. Alţii, mai informaţi şi mai pregătiţi decât mine au vorbit profesionist despre vieţile curmate în această inchisoare, despre pruncii născuţi aici, despre tineri care au ieşit bătrâni, despre ţărani, despre oameni de cultură, despre studenţi şi chiar elevi de liceu ce au intrat aici fără a-şi cunoaşte vinilie, despre rudele lor, despre oase frânte, despre vise spulberate, despre multă multă durere.

În rest, las imaginile să vorbească. Şi dacă ajungi la Sighet, eşti obligat să mergi să vezi Memorialul!!!

joi, 9 iulie 2009

La Săpânţa



<
După ce ieşi din Ocna Sugatag, treci de Sighetul Marmaţiei în drum spre Satu Mare, te opreşti musai la Săpânţa.

Mai întâi Vodafone şi Orange te anunţă cu candoare "Bun venit în Kyivstar, Ucraina! Tariful de roaming este....." . Dar afli cu stupoare că de fapt nu ai trecut graniţa, eşti încă în România, ba mai mult tocmai ai ajuns la Săpânţa.

Oprim pe marginea drumului şi satul ne primeşte cu muzică tradiţional maramureşeană cântată de o formaţie la carciuma de peste drum. Ne decidem să bem un suc acolo ca să ne bucurăm de toată această veselie dar constatăm că de fapt era o petrecere privată. Cineva îşi sărbătorea ziua de naştere dar nu cu manele urlând din boxe îngrozind suflarea.

Pornim la pas spre Cimitirul Vesel. Pe drum un miros îmbietor ne atrage de la o plăcintărie. Alegem să cumpărăm o plăcintă cu brânză şi constatăm că ceea ce numesc ei plăcintă e de fapt un langoş. E bun aşa că ne uităm mirarea.

În scurt timp ajungem în faţa cimitirului vesel, loc de odihnă pentru cei din sat care s-au petrecut pe lumea cealaltă şi loc de pelerinaj pentru turişti. Ne nimerim în acelaşi timp cu un grup de unguri.

Cimitirul e vesel colorat, crucile au inscripţionate cimilituri pline de înţelepciune dar de râs nu-mi vine deloc. Şi apoi cimitirul este foarte mic, acum urmează să se extindă. O biserică se află acolo în construcţie.

După ce facem mai mult poze, citim crucile, aflăm poveştile pruncilor ce au plecat prea devreme, ale bătrânilor ce şi-au dus crucea cu bune şi cu rele, ale tinerilor ce îşi regretă trecerea în nefiinţă, plecăm.

Vizavi de cimitir, câţiva întreprinzători localnici vând produse de artizanat şi tot felul de oale şi ulceluţe.

Am plecat spre seară cu tristeţe în suflet de la Cimitirul Vesel din Săpânţa dar cu mulţumire ca mi-a fost dat să ajung pe aici.

miercuri, 8 iulie 2009

În inima Maramureşului la Ocna Şugatag



Dacă te sui în avion la 5: 00 AM , decolezi de pe Otopeni, ai toate şansele să aterizezi în Baia Mare la 6: 20 AM.

După o călătorie cu alţi 10 companioni şi un avion aproape gol, aterizezi pe aeroportul de jucărie de la Baia Mare.

De la navă mergi perpedes apostolorum până în sala de aşteptare unde urmăreşti cum sunt zburătăcite bagajele tale din cală pe un căruţ gen roabă şi aduse pe o banda lungă de 1 m.

Ridici valizele, preiei maşina închiriată deunăzi de pe internet şi pe aici ţi-e drumul, via Baia Sprie, Cavnic....până la Ocna Şugatag.

Dacă vrei să experimentezi turismul rural şi nu vrei să plăteşti o căruţă de bani pe hoteluri comuniste spoite la repezeală, nu mergi până în staţiune ci te opreşti în comună la Ocna.

Prima gospodărie pe stânga, cum intri în comună, poţi să tragi la Ianoş şi Viorica Tamaş.

Pentru numai 60 Ron pe noapte primeşti o cameră primenită, prevazută cu tot confortul lumii tale moderne de bucureştean.


Pentru 10 Ron pregăteşte mama Vioricăi mic dejun pantagruelic, proaspăt şi doar la cerere, iar pentru 20 de ron un prânz sau o cină cu două feluri de mâncare tradiţională maramureşeană, pe săturate, totul asezonat cu pălinca curgând râuri din partea casei, urmată de apă, suc sau bere.

Masa se pregăteşte cu doar două ore înainte de a fi servită şi se prezintă la apel cu mare fast, în grădină, la umbrar.

Nu lipsesc ospitalitatea, vorba domoală plină de înţelepciune, simţul umorului şi buna cuvinţă.

Mai adaugi ca ingrediente peisajul splendind, apa sărată din bazinele "staţiunii" şi soarele de iunie.

Eu nu mai am de spus decât:"hai la Ocna,în inima Maramureşului".

I am fine, thank you!

De câte ori nu am fost întrebată în viaţa asta ce mai fac?!

Când eram mai tânără şi pletele-mi zburau în vânt, mă opream şi depănam pe nerăsuflate câte şi mai câte minunăţii şi grozăvii din viaţa mea.

Mai târziu, pe meleag britanic, am înţeles că nu e elegant să te iei în serios cu răspunsul ăsta. În fapt, oamenii vor să afle mereu doar că eşti bine.

Oricare alt răspuns îi pune serios în încurcătură, îi plictiseşte, le mănânca timpul şi uneori îi obligă la reacţii.

Românul are mereu idei şi mai ales sfaturi. În cazul sfaturilor s-ar putea să-ţi blestemi tu soarta şi să regreţi demersul.

De aceea, eu astăzi şi mâine spun cu hotărâre:"I am fine, thank you!"

marți, 26 mai 2009

"S-aştept?"

"S-aştept sa vie viaţa cu coşurile pline
Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine?


S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?


Cu aripi adormite în dimineaţa lunii
S-aştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?


S-aştept poate-amintirea să-şi mai incerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia
Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?


La mine nu mai urcă de-a dreptul nici un drum;
De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum.


Nu intră nici-o uşă, n-am prag, n-am pălimar,
doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar.


Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,
Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?"


Tudor Arghezi

miercuri, 20 mai 2009

Absenţa

Zgomot, peste tot zgomot. Nu îmi mai aud de mult gândurile.

Întrebări, Întrebări…Cu ultimele resurse răspund de departe, de foarte departe de mine, de tot.

Sună telefonul. Nu mai răspund. Am obosit să mimez interesul, indignarea...Am obosit. Nu mai am reacţii.

Nu deschid televizorul. Face zgomot şi zgomot nu mai vreau.

Nu vreau nimic sau poate doar îmi vreau absenţa. Plutesc. Valuri de disperare mă izbesc frontal şi mă dezechilibrez.

Tai frunze de salată verde pe marginea chiuvetei. Cuţitul mi-a alunecat într-o parte şi pentru fracţiuni de secundă cochetez cu ideea....Dar nu, nu încă. Şi asta e o decizie, dar eu sunt prea obosita să mai iau decizii.

Mâinile îmi cad grele pe lângă corp. Au dezertat şi ele, neputincioase.

Mă închid în baie, lacrimi gigant mi se preling pe obraji. Le ignor. Apoi , fără să îmi dau seama ,urlu cu sughiţuri ca un porc înjunghiat. Sau aşa cred...pentru că eu nu mă aud, nu mă vad.

Mi se spune că trebuie să vorbesc, că trebuie să mă descarc ca să-mi treacă. Nu mai am cuvinte nevorbite. Nu mai am ce să descarc.

Aş vrea să plec. Sau nu. Şi asta e o decizie şi eu nu pot....

miercuri, 13 mai 2009

Jos cocoaşa!

Venim pe lume şi ducem mai departe mii de cocoaşe. Gârboviţi de povară, îngânduraţi, ne târâm în lume cocoaşa cu visele părinţilor noştri pentru viaţa lor, cu visele lor pentru viaţa noastră, cu visele strămoşilor şi stră-strămoşilor pentru toate generaţiile ce răsar din aceeaşi sămânţă.

În loc de mersul zglobiu al speranţei, ne târşim paşii îngreunaţi de mii de “trebuie” pe care nu ştim cum să-I rânduim în ordinea priorităţilor, întotdeauna ale lor şi niciodată ale noastre.

Şi uite aşa cocoaşa se măreşte, se măreşte…până când o transmitem şi noi mai departe copiilor noştri.

Păşesc şi ei în viaţă cu degetele mătuşii, nasul urât al bunicului, coapsele late ca ale bunicii, repezeala şi lipsa diplomaţiei de la mama, conservatorismul şi obtuzitatea de la tata, urechea afonă cine mai ştie de la ce rudă de gradul 14.... Evident, cocoaşa conţine doar lucrurile negative cu care ne-am procopsit şi din cauza cărora viaţa noastră nu este ceea ce ar trebui să fie.

Eu am decis să nu-mi mai asum nicio cocoaşă.

Evident, nu pot schimba (doar chirurgia plastică poate) nasul , piciorul sau coapsele dar pot să-mi temperez elanul , pot să-mi cobor vocea, pot să mă dezic de toate obiceiurile proaste moştenite şi să încetez să mai dau vina pe cocoaşă.
Jos cocoaşa!

luni, 4 mai 2009

“Doresc să corespondez”......

Înainte de 1989 oamenii aveau soluţii "rudimentare" pentru alungat singurătăţi, unit destine, creat punţi peste distanţe (pe teritoriul patriei evident). Ei bine, soluţia se numea rubrica „Doresc să corespondez”. Şi spuneau ei , cuminte, că doresc să corespondeze pe teme de literatură, natură, animale, filatelie ....şi câte şi mai câte, în fapt, fiecare cautând o jumătate, un prieten, un partener de dialog.

Am publicat şi eu, pe la 16 ani, un anunţ în “Săptămâna”, la rubrica Doresc să corespondez. Mi-au răspuns zeci de oameni, băieţi, fete, bărbaţi.... Zile întregi mi-a adus poştăriţa scrisori mirându-se de invadarea bruscă a cutiei noastre poştale.

Mama a început să se teamă de hoţi, obsedaţi ......fraţii mei să râdă de mine...iar prietene mele erau teribil de invidioase. Gospodăreşte am răspuns la zeci de scrisori zile în şir. După câteva săptămâni mă alesesem cu un „grup de prieteni”, aşa cam ca pe blogurile de astăzi, camerele de chat de ieri. Fete şi băieţi, scriind fiecare cât de frumos sau deştept puteam, prezentând partea cea mai frumoasă şi mai cosmetizată a noastră, aşa cum fac oamenii şi astăzi on line. Am corespondat doi ani cu oamenii aceştia, timp în care grupul s-a micşorat din ce în ce mai mult.

De întâlnit, nu m-am întalnit cu nimeni în acest timp. Dar de îndrăgostit, m-am îndrăgostit doar de unul, prima iubire a vieţii mele, mai mare decât mine cu 3 ani. Acest băiat, George, m-a ţinut de mână, epistolar evident, la examenul de treapta a doua, apoi la teze, la olimpiade, la bacalaureat.. Ne-am scris frumos, Dumnezeieste, din ce în ce mai des şi obsesiv eu, din ce în ce mai romantic şi învăluitor el. Citeam repezit nopţi în şir cărţile pe care le pomenea el, în treacăt, în scrisori, pentru ca să pot mai apoi să răspund, să continui şirul.., scriam despre cele mai curajoase proiecte ale mele (pe care nu aveam, în fapt, curajul să le aplic), despre ce visam, despre ce vroiam să fiu dar afirmam cu tărie că sunt.... aşa cum fac şi astazi oamenii pe blog-uri sau chat-uri.

A venit apoi revoluţia şi posta nu a funcţionat o bună bucată de vreme. Am plâns zdrobită de gândul că el ar fi putut să păţească ceva în zilele acelea confuze, am regretat fiecare Nu rostit la solicitarea lui de a ne vedea şi am pornit zăludă să îi caut numele în cimitirul proaspăt aşternut în memoria eroilor căzuţi în revoluţie. Am plâns după fiecare cruce citită, dar am plâns de fericire că numele lui nu era scris acolo.

Apoi i-am scris şi am cerut răspicat un număr de telefon şi o întâlnire. După trei ani, ne-am întâlnit, ca toţi îndrăgostiţii bucureşteni, la Universitate, la „coada lui Mihai Viteazul”.

Nu am să povestesc întâlnirea cu un barbat, de-acum , frumuşel înalt, dar străin, ci am să spun că m-am agăţat de “povestea” asta ani buni după aceea, aşa cum ne agăţăm de adolescenţă când nu vrem să o lăsăm să plece.

Nu a funcţionat, nici un fior nu am simţit la sărutul lui ...dar cum tremuram citindu-i versurile. Mana lui aşezată cuminte pe mâna mea nu transmitea nici un curent, dar curenţi de aer rece şi fierbinte mă invadau deodată cu fiecare plic ce poposea în cutia mea poştală. Nu vroiam nimic, decât să-i respir aerul chiar dacă miresmele tari ale rândurilor scrise se risipiseră.

Pentru băiatul ăsta am plâns 3 ani, am citit zeci de volume, am râs, am scris sute de scrisori pe care, evident, el nu le-a păstrat, am „croşetat” în gând o familie... Tot cu el mi-am îngropat prima iubire.

Îmi este şi astăzi dor să mai “doresc să corespondez”......

joi, 30 aprilie 2009

Sufăr de o boală cumplită şi fără de leac : iau lucrurile în serios

Mă suni că-ti este rău, las cratiţa să ardă pe aragaz şi alerg, în papuci şi în pijamale, la tine.

Îmi ceri ajutorul, îmi zdrobesc mintea după soluţiile salvatoare şi inventez planul Z la planul A, ca să fie… Te sun în fiecare zi a vieţii tale şi te întreb ce ai mai făcut, iar dacă planurile de la A-Z nu au funcţionat apar rapid cu planul A2.

Îmi spui că te doare capul, merg la farmacie să-ti cumpăr medicamente de cap.

Eeeee dar lucrurile nu sunt ce par a fi. Tu spui că-ţi este rău, dar nu îţi este chiar rău ci ai aşa o stare între lene-plictiseala şi spleen, soră cu melancolia, iar tâmpita de mine am alergat într-un suflet şi te-am mai şi deranjat. Ei, dar nu trebuia să o iau şi eu de-a dreptul.

Mi-ai cerut ajutorul şi acum te-ai pricopsit cu ajutorul meu constant, de care nu aveai chiar nevoie, ba te mai bat şi la cap cu soluţii peste soluţii, când de fapt tu nu vrei nimic.

Te durea capul doar aşa metaforic, nu trebuia să mă duc până la farmacie…

Ufff!! Ce mă fac? Sunt tâmpită de-a dreptul.

De luni întregi primesc pe email, ca şi voi, mesaje umanitare: un copil are nevoie de un transplant de rinichi, altul de sânge, o femeie are nevoie de ajutor..... Unele emailuri au chiar şi date de contact, o rudă, o mamă, un frate, unde să suni dacă vrei să ajuţi.

Aţi sunat vreodată? Eu da. Nu mi-a răspuns nimeni niciodată. Ba la sfârşit de lună, uneori, m-am trezit că am plătit o factură de mobil mai mare pentru că am apelat „numere speciale” taxabile încă de la primul ţârâit.

Am primit zilele trecute un email în care mi se cerea ajutor pentru o fetiţă care moare dacă nu primeşte sange grupa AB4 negativ. Eeee, dar eu am AB4, nu ştiu dacă e negativ sau pozitiv dar merită încercat, dar eu vreau să ajut...vreau un număr de contact al mamei, vreau să mă duc să donez sange.....Mi s-a răspuns „nu am, am primit şi eu pe mess mesajul ăsta şi m-am gândit să-l dau mai departe”.

Doamne, la ce bun, daţi mai departe mesajele astea?

Este posibil să te uiţi seara în oglindă şi să decizi că ai făcut o faptă bună doar ptr că ai spam-uit emailurile oamenilor fără rost?

A doua zi, primesc pe mess acelaşi mesaj. De data asta mesajul spunea că fetiţa, aceeaşi, avea grupa AB4 fără menţiunea negativ sau pozitiv. Spun iar: vreau să ajut, vreau un contact, un telefon ceva... Mi se răspunde sec ”Nu am , dar e o chestiune de viaţă şi de moarte şi mi s-a părut important să dau mesajul mai departe”.

LA CE BUN OAMENI BUNI?

Acum două săptămâni primesc un email în care mi se cere să ajut un băieţel bolnav de leucemie. Aveam deja ceva informaţii obţinute de la un caz anterior şi mă ofer să sprijin iniţiativa persoanei cu tot ce vrea.

Persoana mă întreabă, confuză, „ce iniţiativă?”. Caut, adun şi livrez trimiteri la legislaţia României, idei şi exemple de iniţiativă.... Credeţi că am mai primit ceva de atunci? Nope!

Hotărât lucru, sunt iremediabil bolnavă!

luni, 27 aprilie 2009

Reuniunea de clasă






M-am reîntors, după 20 de ani, în clasa a XII-a A la Liceul de Filologie-Istorie nr 1 "Iulia Haşdeu".

Am stat în banca mea, mai precis la masa cu 3 locuri de unde a lipsit cea de a treia colega de bancă, mi-am privit în ochi foştii colegi, dirigintele, profesoara de biologie şi profesorul de istorie.

Mi s-a făcut dor de profesoara de limba română, de profesoara de chimie şi cea de filosofie, de colegii absenţi din nepăsare sau din motive de depărtare....

M-am regăsit adolescentă, emoţionată, povestind despre mine în faţa clasei, aproape de tabla neagră, acum verde, gata să mă înghită.

Am plâns şi am râs de bucurie. Am urcat pe scara profesorilor, am poposit în faţa cancelariei, am cercetat îndeaproape clasa noastră, laboratorul de limbi străine, am tras adânc aer în piept pe coridorul reacreaţiilor noastre...

Doamne, unde s-au dus cei 20 de ani ?

luni, 13 aprilie 2009

Despre singurătate

Ni se spune mereu că ne naştem şi murim singuri, că sunt multe momentele vieţii noastre în care nu e loc pentru solidaritate, că de cele mai multe ori nu te ţine nimeni de mână, nu uşurează nimeni povara de pe umerii tăi, nu varsă nimeni lacrimile tale, nu tremură carnea altuia în aşteptările tale, nici un pat nu rămâne nelocuit şi nico pernă nu şade neadormită în orele insomniilor tale DAR bucuriile tale sunt, de obicei, bucuriile tuturor.

Ei bine, astăzi nu mai cred asta. Bucuriile tale stau cu siguranţă în gâtul cuiva, strangulează de indignare respiraţia regulată a celui ce mai deunăzi era gata să îţi întindă batista pentru a-ţi ostoi durerea. Bucuriile tale stau mărturie a neputinţei altcuiva, deschid uşile îndoielilor pentru cei ce erau îmbuibaţi de mulţumire eternă, ridică semne de întrebare pentru cei ce se proclamaseră veşnici învingători (învinseseră doar valuri întregi de lacrimi din durerea ta!) şi obligă la recunoaşterea vocală a calităţilor tale.

De aceea, în zi de sărbătoare, la ceas de bucurie, nu m-am mirat când m-am trezit singură cu „bucuriile” mele, când nu unul ci TOŢI oamenii din jurul meu au devenit prea ocupaţi cu rutina vieţii lor victorioase iar orele lor au devenit prea puţine, telefoanele au amuţit, cablurile de internet au intrat în adormire şi peste tot şi toate s-a aşternut tăcerea.

Bucuriile mele au stricat cu certitudine tihna cuiva şi eu m-am trezit singură.

Nu cumva eram de mult singură ?

joi, 9 aprilie 2009

Lecţia de viaţă

Să nu-i dai săracului resturile de la masa ta îmbuibată, să îţi ajuţi aproapele când are nevoie şi NU atunci când îţi este ţie la îndemână, să nu uiţi de unde-ai plecat şi să nu te dezici de cei cu care ai pornit la drum, să ai recunoştinţă nu doar pentru ce ţi-a dăruit viaţa ci şi pentru ce ţi-au dăruit ceilalţi, să iubeşti oamenii, să nu te minţi, să nu îţi cauţi scuze pentru momentele de laşitate sau de lene, să nu te crezi nemuritor, deasupra legii sau deasupra tuturor.

Ce simplu pare !

Încerc în viaţa mea de zi cu zi, ca o vietate bicisnică ce mă găsesc, să nu îmi pierd nordul şi să nu uit cele câteva lucruri enumerate mai sus.

Din când în când mai primesc câte o lecţie de viaţă de la VIAŢĂ sau chiar de la câte un om.

Recent o prietenă mi-a dat o extraordinară lecţie de viaţă. Nu are mai nimic concret în viaţa ei, pe lângă splendoarea de fetiţă şi minunatul soţ. Nu are nici casă, nici masă, nici bănuţi la teşcherea, nici masa îndestulată, şi totuşi s-a apucat să facă ordine în legislaţia sanitară. A început prin a răspunde la unul dintre zecile de emailuri pe care fiecare dintre noi le primeşte în fiecare zi. A urmat apoi un proces îndelungat de petiţii, memorii, telefoane, drumuri la autorităţi, nervi, nopţi de nesomn, miting, negociere, presiune şi în final a reuşit. Nu doar că a reuşit să schimbe ceva, dar a reuşit să aducă alături de ea şi alţi oameni.

Mă simt o furnică netrebnică pe lângă femeia asta!

vineri, 3 aprilie 2009

Nu am răbdare

Toată viaţa mea de până acum am crezut că sunt o răbdăreaţă. Am fost ferm convinsă că sunt un bun pedagog pentru că am răbdare, pentru că dispun de energii nebănuite canalizate toate spre un rezultat atins doar prin munca migăloasă tipică unui bătrân chinez. Am crezut că ştiu să plămădesc ore lungi de aşteptare, că pot să pun la dospit proiecte şi să aştept firesc ca ele să crească, că pot să nu mă uit la ceas şi în calendar, concentrată fiind doar pe creaţie.

Ufff, ne cunoaştem atât de puţin! Zilele astea am avut o revelaţie: nu am răbdare! Nu ştiu să aştept, nu ştiu să amân, nu înţeleg refuzul şi îmi muncesc mereu mintea cum să fac ca să nu înnebunesc în aşteptare.

Nu am răbdare să desfac lucruri încâlcite, de aceea prefer să le organizez eu de la început; nu am răbdare să plâng pe cenuşa eşecurilor mele şi de aceea mă ridic înainte de vreme şi o iau de la capăt cu un plan nou nouţ care de data asta TREBUIE să meargă şi când nu merge plâng puţin, timp în care rotiţele se angrenează deja scremându-se să „ouă” un plan mai falnic şi mai frumos.

Au trebuit să treacă ani lumină peste mine ca să înţeleg că răspunsul la întrebările „de ce numai eu?, de ce numai mie?” stă în incapacitatea mea de a mă opri din goana contra cronometru. Nici măcar nu am habar cu cine mă întrec. Cred că mă întrec cu viaţa. Mă gândesc mereu că am doar viaţa asta şi am atâtea lucruri de făcut, atătea de dăruit şi mă tem să nu mor înainte de a le fi făcut/încercat pe toate. Mama a murit la 49 de ani şi trăiesc mereu cu tainica teamă că nu am să apuc să trăiesc mai mult decât ea şi vezi, timpul meu zboară nemilos pe fereastră şi mai am doar câţiva ani.

Dorm doar 4 ore pe noapte, uneori chiar 5, clocesc simultan mai multe proiecte, trăiesc vieţi paralele, în unele eşuez şi în altele am succes, toată lumea este mai presus decât mine, universul întreg îmi este prioritate şi ultima persoană de pe lista mea sunt eu.

Uneori îmi este teama, alteori îmi este somn, frig sau chiar dor, dar nu am timp şi nici răbdare să clocesc soluţii cârpite aşa că merg mai departe.

Nu am răbdare să fiu bolnavă, nu am răbdare să plâng, nu am răbdare să fiu slabă sau tristă. Nu am răbdare!

vineri, 27 martie 2009

De ce s-au născut românii deprimaţi

Am petrecut, în interes de serviciu, o saptămână alături de un grup de americani. Nimic nou sub soare.

S-au infiripat veşnicele discuţii: moştenirea comunistă, corupţia, dezvoltarea, NATO, UE, FMI, discriminarea, Micul Paris, mici şi bere, papanaşi,Cismigiu...etc

Întrebată de ce Românii nu zâmbesc prea des şi de ce sunt aşa de fatalişti, am avut două răspunsuri insipirate. Pe măsură ce mă gândesc mai mult cred că am găsit explicaţiile cele mai corecte:

1. Românii nu au dinţi şi de aceea se feresc să zâmbească. Vă provoc să cercetaţi cu atenţie problema asta şi o să observaţi că până şi cei tineri au măcar câte un dinte lipsă, dinţi galbeni, tartru cât cuprinde... Despre cei trecuţi peste 50 de ani nu mai vorbesc.

2. Mioriţa. Da, citiţi corect, Mioriţa este vinovată de fatalismul românilor. Unde mai pomeneşti în literatură sau în religie mentalitatea asta de acceptare dezarmată în faţa destinului? Preotul spune să te căieşti, să fii umil şi să-ţi accepti destinul. Aşa face şi ciobanul nostru, deşi mioriţa îi vorbeşte în vis şi îl previne, el alege să NU facă nimic. Americanii îmi explicau că ei sunt învăţaţi de mici să fie proactivi, că până şi la slujba de la biserică li se spune că Dumnezeu îi îndeamnă să se ajute şi singuri.

marți, 17 martie 2009

Poveşti de început de săptămână

Dimineaţă, în metrou, doi tineri se sorb din priviri. El, de o eleganţă rafinată, încearcă parcă să se contopească în privirea ei, corpul lui, pe jumătate contorsionat, este întors către ea. Ea, reţinută, acceptă măgulită omagiul. La Universitate coboară amândoi din metrou şi păşesc degajaţi şi la fel de absenţi faţă de lumea înconjurătoare.

În picioare, în faţa lor, stă o doamnă frumoasă şi la fel de elegantă. Este însărcinată într-o lună vizibil avansată. Are faţa roşie şi pe obraji i se preling, fără încetare, şiroaie de lacrimi. Cu vizibil efort doamna ţine, cu nădejde, în mâna dreaptă o poşetă şi o plăsuţă. Delicat, îşi aranjează din când în când părul încercând să ascundă că plânge. La Universitate se aşează pe scaun, uşurată parcă de o povară.

La ieşirea de la metrou, la un colţ de stradă, două tinere îşi iau la revedere. Drăgăstos îşi îndreaptă una celeilalte ţinuta, se mângâie lacom şi par să nu mai dorească să se desprindă una de cealaltă.


Mai încolo, pe un trotuar păşeşte ţanţos o tânără brand-uită din cap până în talpi. Se îndreaptă, cu hotărârea omului care ştie foarte bine cine este şi ce are de făcut, către metrou.

Pe o altă străduţă doi tineri se ciondănesc. El pare că se roagă de ea în timp ce ea, destul de indecisă, îi reproşează că aseară a lovit-o. El se apără spunând că şi ea a dat în el.

luni, 16 martie 2009

Tehnici de “gâdilat” prietenii

Am aceeaşi bucurie imensă când primesc cadouri ca atunci când le dăuriesc. De aceea, simt în mod natural nevoia de a preţui, de a pune în valoare şi a face un spectacol din darurile acestea.

Apreciez gesturile făcute din inimă şi nu din complezenţă. Urăsc să-mi dăruieşti ceva numai pentru că trebuie, să îmi impachetezi cadoul în hârtia de la cadoul oferit de mine anul trecut, urăsc să încerci tu cadoul înainte de mi-l dărui, urăsc să-mi dăruieşti lucrurile inutile cu care te-ai căpătuit tu şi de care te descotoroseşti acum facandu-le cadou, urăsc cadourile practice despre care se spune că “prind bine la casa omului” chiar dacă se dovedesc mai apoi complet inutile.

Gesturile născute din truda minţii ce se zbate să găsească nu ceva scump dar ceva memorabil, gesturile rezultate după ore de chibzuinţă, ei bine, acestea, trebuie preţuite cum se cuvine. Cineva s-a gândit cum să-ţi facă o plăcere, cineva a rostuit cu migala la bucuria zilei tale.

Am primit un parfum spectaculos de la cineva drag şi într-o dimineaţă i-am trimis un sms: “Astăzi mă simt extrem de feminină pentru că port parfumul de la tine. Mulţumesc!”

Când mă văd cu fetele, mă îngrijesc de cu dimineaţă să port una dintre bijuteriile oferite de ele. Este un joc! Ele îmi admiră bijuteriile, ca şi când nu ar cunoaşte povestea lor, iar eu le reamintesc cine mi le-a dăruit.

Îmi doream de câteva săptămâni un ac special pentru eşarfe. Am ochit unul la o amică şi îmi doream, în secret, unul la fel. De 8 martie m-am revăzut, după timp îndelungat, cu o altă persoană dragă. Ea mi-a dăruit un ac de eşarfă. E minunat! Cum de mi-a citit gândurile? L-am purtat a doua zi şi i-am trimis un sms frumos. Eram aşa de elegantă cu acul meu cu tot!

Mai de mult cineva mi-a dăruit nişte CD-uri cu muzica Bucureştiului de altădată! Fantastic cadou! Este cel mai inspirat cadou pe care l-am primit vreodata de la persoana respectivă! Şi astăzi ascult cu drag CD-urile astea!

Acum un an am primit de la doua fete, ce mi-au devenit mai apoi foarte dragi, o glastră superbă din lut vopsit în culorile naturale ale pământului. Am aşezat-o semeaţă pe pervazul de la bucătărie şi m-am îngrijit să-i asortez o perdea care-i scoate în evidenţă splendoarea.


Săptămâna trecută am primit, de la prietena mea dragă dragă dragă, o broşă foarte trendy. Am purtat-o semeaţă a doua zi şi m-am lăudat peste tot, ca un copil mândru de jucăria lui, neuitând să menţionez cine mi-a dăruit-o.


Mi-e drag, tare drag, să îmi “gâdil” astfel prietenii!

vineri, 13 martie 2009

În inima capitalei, colţ cu Bucureştiul istoric.

Am ajuns ieri, întâmplător , printre miile de drumuri pe care trebuie să le străbat zilnic, la o instituţie importantă, o organizaţie ce luptă pentru drepturile omului.

Sediul este ultra central, la 5 minute de Muzeul Naţional de Istorie, de Lipscani, de Carul cu Bere şi Biserica Stavreopoleos, vizavi de Cecul Mare…. Ce să mai zicem, în zona reperelor noastre şi a turiştilor străini ce ne vizitează capitala!

Un drum şerpuit şi provocator, pentru încălţămintea fină de primăvară, curge lin. Din loc în loc piatra cubică mai lipseşte. Atenţie la capcane!

Undeva pe dreapta, într-o curte întortocheată, se iţesc semeţe două perechi de case. O gospodină zeloasă, echipată eroic în colanţi tip iţar, 3 rânduri de pulovere şi fes asortat, bate cu nădejde un covor multicolor. Rotocoale de praf se înalţă la cer. Covorul atârnă într-o rână pe un bătător improvizat dintr-o sârmă legată de o uşă şi de un burlan de scurgere a apei.

Mă postez cuminte la uşa organizaţiei cu pricina şi privesc cu umire la activitatea casnică susţinută. Gospodina mă măsoară chiorâş de sus până jos şi se reapucă temeinic de treabă.

O muzică cu influenţe orientale inundă aerul, o fetiţă târăşte agale o găleată de gunoi, peste drum de case, la un birt de mahala bucureşteană de secol 19, se adapă grupuri grupuri de bărbaţi osteniţi de tumultul zilei.

Pitoresc! Foarte pitoresc centrul ăsta istoric al capitalei!

marți, 10 martie 2009

Despre colaţionare sau învăţământul românesc

Am rugat-o ieri pe o tânără, nu spui numele, persoană neînsemnată dar relevantă pentru segmentul pe care îl reprezintă, să colaţioneze ceva. S-a făcut linişte la telefon. Perspicace, am înţeles dilema: ce înseamna a colaţiona?

Tânara cu pricina este absolventă a două facultăţi, una umanistă, ambele la Universitatea din Bucureşti, la zi, deci nu putem măcar condamna învăţământul privat, aşa cum o facem în mod obişnuit.

Nu ştiu care este soluţia sau dacă există una.

sâmbătă, 7 martie 2009

Macbeth la Opera Română

Am fost la operă. Nu e pentru prima oară pe anul acesta şi cu siguranţă nici ultima.

Uimitoare desfăşurare de forţe, la un moment dat însoţitorii mei semnalau că erau 70 de artişti pe scenă, fantastice decoruri şi frumoase costume.

Pentru că nu am nici un fel de educaţie muzicală, am să spun doar că mie mi-a sunat perfect orchestra, iar dirijorul a fost stăpân absolut.

O poveste spusă cu maiestrie pe parcursul a trei ore de trudă năpraznică.

Să mai spun că un bilet la categoria I costă doar 53 Ron în timp ce un film la Mall e 25 Ron?

Inegal, precum societatea în care trăim!

Şi pentru că mâine este 8 martie, vreau să închei optimist spunând că bărbaţii nu pot face nimic de unii singuri, nici măcar o crimă. Dacă nu erau maşinaţiunile sofisticate ale lui Lady Macbeth, dorinţa de mărire a lui Macbeth nu se materializa. :)

vineri, 6 martie 2009

După 20 de ani...

După 20 de ani, pe fugă, se organizează reuniunea de clasă a absolvenţilor clasei a 12-a A, 1989, de la Liceul de Filologie-Istorie nr. 1 "Iulia Haşdeu", din Bucureşti.

Amintiri dragi mă încearcă şi de câteva zile sunt îngropată de carneţele, poze şi scrisori aducătoare de doruri ascunse.

Pentru că mă lupt cu eroism împotriva melancoliei ce mă încearcă, decretez cinic: uff, doar o lună până la întâlnire? Păi când să am eu timp de :liposucţie, implanturi, ajustări cosmetice, croitoreasă şi alte alea? Cum să mă prezint astfel la marea inspecţie? Mai ales că la întâlnirea de 10 ani nu eram în ţară, aşa că am absentat!

Să mai adaug că am păstrat sarafanul, cămaşa şi carnetul UTC?

miercuri, 4 martie 2009

Mai mult despre cum sa daruim

ASCHF–R Filiala Bucuresti - Centrul de zi AURORA
Str. Tepes Voda nr. 86
Cod fiscal: 5110799
Bucuresti, sector 2 IBAN: RO 42 BRDE 441 SV 145 4880 4410
Telefon/fax: 021/ 322 BRD – Groupe Societe Generale – Ag. CAROL e-mail: centrul.aurora@yahoo.com www.czaurora.ro



Se apropie perioada in care avem “datoria” de a depune declaratia pe venit global, pentru anul 2008!

Va prezentam cateva date despre ce inseamna virarea a 2%, catre un ONG!

2% …? Din impozitul tau?… Pentru un ONG?

Poti face asta! Pentru cei mai putin norocosi, pentru cei care au mare nevoie.

Pentru copiii cu dizabilitati din Centrul de zi AURORA!

Cu toţii suntem preocupaţi de greutăţile de zi cu zi.
Există oameni care au responsabilităţi şi probleme speciale.
Există părinţi care trăiesc drama de a avea un copil cu dizabilitati!

Ei merită o şansă!

De fapt nu faceti sponsorizari sau donatii, nu dati nici un leu in plus. Pur si simplu spune-ti statului ca 2% din munca ta sa nu fie pierduta in neantul bugetului de stat, ci alegeti sa fie folosita in beneficiul copiilor cu dizabilitati.
Va implicati social si aratati ca va pasa! De comunitate, de semeni!
Fiţi alături de noi în încercarea de a le oferi acestor copii şansa de a ieşi din casă şi de a fi incluşi într-un sistem de educaţie.

Costul de funcţionare al unui centru de zi nu este diferit faţă de costul altei structuri pentru copii: şcoala, gradiniţă…

Pe langa celelalte lucruri firesti pe care si le doreste un copil la aceasta varsta(jucarii…jocuri..) copiii cu dizabilitati isi doresc sa mearga … sa vorbeasca… sa se joace…. Indiferent cat ne-ar fi noua, adultilor, de greu, trebuie sa avem intelepciunea si sa ne gandim ca de fapt ei poarta povara … si totusi zambesc! Putem insa sa-i ajutam si dumneavoastra puteti sa ne sprijiniti in aceasta munca!

Va rugam sa multiplicati si sa transmiteti acest mesaj colegilor, prietenilor, familiei dumneavoastra….

Formularul pe care il atasam este deja completat cu datele noastre, dv. aveti de completat datele personale si de semnat. Puteti sa depuneti dumneavoastra declaratia sau puteti sa ne-o retrimiteti prin posta iar noi le depunem la fiecare admninistratie.

Va multumim!

Eugenia Lica

vineri, 27 februarie 2009

E vremea să dăruim

Se apropie anotimpul taxelor. Ne înghesuim iar, confuzi şi sătui, la ghişeele administraţiilor financiare. Dacă tot nu avem cum să scăpăm de asta, vă propun un gest în plus.

Vă rog frumos să veniţi alături de mine şi să dăruim împreună cei 2% unei cauze pe care eu am denumit-o de săptămâna aceasta drept Cauza mea: Centrul de zi Aurora pentru copiii cu dizabilităţi.

Întâmplarea mi-a purtat paşii în acest centru, acum trei zile. Vroiam să stabilesc nişte întâlniri şi am nimerit într-o căsuţă mică mică mică, precum cea a păpuşilor, dar primitoare, compartimentată cu gust, al cărei spaţiu a fost drămuit până la centimetru. Aici şi-au găsit alinare, sprijin, ajutor profesionist (psihologic, pedagogic şi medical) 170 de copii în ultimii 17 ani, asta fără să îi socotim pe părinţii copiilor, pe bunicii, pe fraţii lor...

E puţin? E mult? Cine poate decide? Copiii de aici au dizabilităţi motorii, adică sunt ţintuiţi în scaune cu rotile din motive medicale complicate ce ţin de condiţiile de la naştere. În rest, sunt sănătoşi tun şi creierele lor sunt intacte. Sunt copii preşcolari şi şcolari ce vin aici, în două ture, pentru fizioterapie, pentru logopedie, pentru ore specializate de curs. Aici au spaliere speciale, scaunele lor, o mulţime de materiale didactice specifice tipului de învăţare de care au nevoie, primesc o gustare, au rampe şi toalete special amenajate şi MAI ales sunt trataţi ca nişte copii şi atât. Sunt primiţi cu dragoste, cu zâmbetul pe buze, de o mână de oameni, mereu aceiaşi, care lucrează aici de 17 ani.

Ce diferenţiează Centrul Aurora de o altă instituţie de stat cu acelaşi scop? E simplu: aici este singurul loc unde părinţii au dreptul de a alege, unde părerea lor contează. Părinţii sunt informaţi nu numai în legătură cu posibilităţile de ameliorare/îmbunătăţire a stării copilului, dar sunt înarmaţi cu instrumente legale, cu o vorbă bună şi încurajări pentru a putea mai apoi să se ia la trântă cu statul. Aici găsesc părinţii un umăr pe care să plângă, un răspuns la întrebări, o ureche care are mereu răbdare să asculte şi un aliat la fel de motivat şi entuziast.

Am ascultat cuminte, pioasă şi copleşită povestea centrului, povestea celor ce i-au trecut pragul în ultimii 17 ani, povestea mamelor ce îşi duc mai departe crucea, cu decenţă şi împăcare în faţa sorţii, iar în final am sfârşit prin a plânge în hohote. Nu am plâns de milă, am plâns de ruşine pentru multele momente în care am crezut ca îmi e greu, pentru minutele în care m-am întrebat de ce mi se intamplă nu-s ce tocmai mie, pentru slăbiciunile şi laşităţile mele, dar mai ales pentru ignoranţa mea.

http://www.czaurora.ro/evenimente.php

Am să ataşez aici povestea profesională a Centrului şi Fişa de 2% completată deja cu datele Centrului. E vremea să daruim!

joi, 26 februarie 2009

Obsesia lui NU AM

Din ce în ce mai des aud în jurul meu prieteni, amici, rude care se plâng că nu au bani. Te-ai gândi că nu au literalmente bani de pâine pentru mâine, că sunt restanţi la întreţinere, că bate vânt de libertate în frigiderele lor capitaliste. Nici pomeneală!


Aceştia sunt oameni care se pregătesc de spring shopping la Viena, care îşi fac aniversări la Londra, schiază de Crăciun, în cel mai rău caz, la Braşov, ies vara în weekend pe litoralul românesc, beau vinuri fine la cină şi îşi permit să doarmă somn lung şi adânc după orele de birou fără să se chinuie cu fel de fel de munci încropite pentru încă 10 lei de coşniţă. Şi totuşi ei sunt cei ce nu au bani.


Ştiu, în funcţie de termenul de comparaţie la care te raportezi te poţi oricând văita că nu ai bani. Nu ai bani să schimbi plasma, să îţi cumperi perechea de pantofi numărul 501, nu ai bani să ieşi şi în weekendul ăsta o fugă până la Paris, sau pur şi simplu nu ai bani pentru un supersonic personal.

Ori mi-am pierdut eu răbdarea, ori ei şi-au pierdut Nordul!

Interviu cu mărţişoare şi damf de alcool

Am trecut ieri,printre peregrinările mele nesfârşite prin Bucureşti, în mare viteză pe la târgul de Mărţişoare de la Muzeul Ţăranului Român.

Lume puţină, ger năpraznic, mărţişoare drăgălaşe dar nu neapărat originale, turtă dulce şi kurtos kalacs.

Am ales, inspirată dar grabită, mai multe mărţişoare de dăruit şi spre ieşire am fost abordată de o doamnă/domnişoară de la Radio România Actualităţi emanând un damf puternic de alcool. Era imbujorată tare, mergea împleticit şi cuvintele se încăpăţânau să iasă cu greutate din gura ei. În final,ne-am lămurit: vroia un interviu de la mine.

Şocată de constatarea că tanti e beată tun, nu am fost în stare să refuz, de fapt nu am avut nici o reacţie. Ea m-a întrebat iar eu, jenată şi cu ochii în pământ, am răspuns.

De ieri mă întreb fără încetare de ce dracu nu am refuzat, de ce mă simţeam tot eu jenată şi cum e posibil aşa ceva.

marți, 24 februarie 2009

Visez la mai mult.

Acum 10 ani mă plimbam pe străzi lăturalnice prin partea săracă a Londrei. Uneori, din metrou (în zona aia era la suprafaţă), priveam cu jind la bucătăriile luminate şi încercam să îmi imaginez vieţile locatarilor, ore domestice de cină, ritualul de seară, paşi târşiţi pe podea, vorba domoală, glasuri de copii, televizorul, strângeri de mână, promisiuni pentru a doua zi...

Mai târziu am făcut exerciţiul ăsta şi acasă. În spatele fiecărei ferestre luminate se află o poveste, de fiecare dată alta dar domestică, aşezată. Închideam ochii şi-ncepeam să-mi depăn povestea. Îmi spuneam cu încredere oarbă că într-o zi am să am şi eu o bucătărie, că la ceas de cină o să îmi adun familia, paşii grăbiţi vor lăsa ecou pe podeaua bucătăriei, televizorul o să zumzaie în surdină şi cineva o să mă strângă fierbinte în braţe la înserare.


Eram atât de săracă încât visul ăsta de “bogăţie” cumpătată îmi ţinea de frig, de foame şi uneori de dor.

Astăzi mă adun la becul bucătăriei mele moderne, clincketul capacelor cântă molcom a cină, paşi hulpavi se adună sub masă, răspunsuri monosilabice sunt scoase cu forcepsul, degetele mele freamătă de aşteptare şi nimic nu se mai întâmplă la înserare.

Nu sunt bogată nici astazi dar visez la mai mult.

luni, 23 februarie 2009

Nervi de iarnă târzie

Iar a venit Luni, frigul nu dă semne să mai plece iar eu îmi încep săptămâna cu o porţie zdravănă de nurofen. De data asta forte ca să mă ţină mai mult. Fiecare se droghează cum poate! 

Unii beau ca să uite sau ca să-i doară mai puţin, alţii inhalează te miri ce, tabacicii îşi măresc doza de tutun, cei mai norocoşi îşi consumă tristeţile în infinite ore de tandreţe...Eu rămân la nurofen. Şi când dependenţa s-a instalat, măresc doza.

Ospătaaaar! Încă un nurofen, te rog!

duminică, 1 februarie 2009

Bătrâneţe degeaba

Am crezut mereu că emoţia soră cu moartea aparţine tinereţii. Ce altceva poate fi mai nesigur, mai temător, mai ezitant, mai umil, mai dedat arderii până la fitil decât tinereţea?

Credeam că timpul o să aducă cu sine nu doar bătrâneţea ci şi înţelepciunea, aşezarea cuminte a emoţiilor în matca lor, calmul , dar nu calmul acela rece şi cinic ci unul stăpânit, atoateştiutor şi pregătit pentru o mie de posibile răsturnari.

Am crezut că vine în viaţă o etapă în care, chiar dacă nu ai răspuns la întrebări, neştiutul nu te mai sperie, nu te mai găseşte dezarmat, inima nu mai pompează cu putere gata să-ţi iasă din piept, sângele nu-ţi mai ţaşneşte pe faţă şi obrajii nu-ţi mai ard spunând astfel lumii întregi drama ta.

Au trecut anii peste mine, întâmplări frumoase şi îngrozitoare mi-au traversat viaţa, mii de examene au făcut ca şoricelul acela neastâmpărat să roadă , încet şi temeinic, din stomacul emoţiilor mele, oameni au intrat şi ieşit din povestea mea fiecare cu ce a putut, lăsând în urmă semne memorabile ale trecerii lor. Toate astea degeaba! Nu am învăţat nimic!

Mă aflu azi, după toate câte mi-au fost date să trăiesc, în acelaşi punct. Tremur la fel, fiori reci îmi străbat trupul, nopţile sunt marcate de insomnii iar în scurtele momente în care aţipesc rezolv probleme în gând.

Sunt la al 1001-lea examen de parcă ar fi primul din viaţa mea. Şi mai sunt câteva zeci în aşteptare. Ce-am să mă fac?

Mă retrag în colţul meu să mai tremur puţin. 

luni, 26 ianuarie 2009

Eu şi identităţile mele

M-am născut sub o stea norocoasă! Oricât ar suna de absurd, am să spun că m-am născut sub o stea norocoasă nu pentru că am avut, până la urmă, şansa să mă nasc, deşi mama (obosită de mizerie, de tristeţe, de greu, cu doi copii deja ..) a încercat să mă avorteze şi s-a trezit că sarcina mişcă prin luna a şasea. Nu pentru că la naştere, când , deşi anesteziată, mama nu a adormit de stres vrând să ştie dacă am toate degetele şi toate „alea alea” la locul lor, iar doctorul a stabilit că le aveam. Chiuretajul eşuat nu mi-a lăsat nici o urmă. Nu m-am născut sub o stea norocoasă pentru că am avut imensa şansă să am, până la urmă, 3 fraţi şi să creştem cu toţii împreună, iar mama umbla cu noi peste tot mândră de parcă era capra cu patru iezi.

M-am născut sub o stea norocoasă pentru că tata, într-un moment superb de inspiraţie, a decis să mă cheme Anemari-Helen. Nu-şi mai aduce aminte ce l-a inspirat dar se umflă în pene, mândru ca un păun, de fiecare dată când vine vorba despre mine şi identităţile mele. I le datorez pe toate.

În copilărie ne era greu să ne strigăm unii pe ceilalţi pe numele simandicoase alese de tata, aşa că ne-am strigat şi noi cum ne-a dus mintea. Eu am ajuns în scurt timp Ani.
O să vă spun un secret: urăsc să mă strige cineva aşa, deşi în gura fraţilor mei sună foarte bine.

Când am mers la şcoală în clasa I, nu ştiu de ce, nu-mi aduc aminte, toată lumea m-a strigat Helen. Pentru profesori şi pentru colegi, de la prima clasă până la ultima clasă din şcoala generală, am fost Helen. Mie îmi suna natural, absolut deloc exotic, deşi îmi aduc aminte că mă mai întrebau copiii pe afară cum de eu am un nume englezesc iar sora mea mai mare unul franţuzesc. Pentru anii aceia era extrem de neobişnuit. Aşa ne-am inventat, eu şi sora mea, origini şi rădăcini englezeşti şi frantuzeşti şi îmi aduc şi acum aminte gurile căscate de uimire ale auditoriului.


Prima suferinţă mi-a adus-o Helen prin clasa a opta, în anii 80, epoca Dallas. Am ajuns de râsul tuturor drept „Helen-Sue Ellen, suie în tren..” şi alte rime pe care copiii inventivi le scorneau pe seama mea. Ca să fie tacâmul complet, pe prietena şi colega mea de bancă o chema Paula, aşa că ea a devenit „Pamela”. Obosită de atâta batjocură, fără să mă înveţe nimeni, mi-a dat şi mie prin cap să mă duc la şcoală cu o sticluţă de la coniac Zarea umplută cu apă. În pauze, îmi scoteam ostentativ sticluţa şi sorbeam din ea la intervale foarte scurte. Îndată ce mi-am asumat această identitate, nu a mai avut nici un haz şi batjocura a încetat.

Ajunsă la liceu, altă criză identitară. Fetele au stabilit că Helen e un nume prea pretenţios iar Anemari e prea lung, aşa că au decis repede că o să mă strige Ane. Şi apoi, tot ele, au decis că trebuie scris cu doi de „n” şi aşa am devenit eu Anne. Anii de liceu au trecut repede şi eu am învăţat să jonglez uşor între Ani-Helen-Anne.

Mai târziu, la prima mea slujbă corporată, patronul american, nepătruns de dragostea pentru limba română ci dimpotrivă, ne-a cerut tuturor să ne englezim numele pentru că el nu se poate chinui să le reţina aşa complicate şi româneşti. Aşa Ion a devenit John, Mariana a devenit Mary.....iar eu m-am întors la Helen. Timp de doi ani colegii mei de serviciu ar fi putut jura că în buletinul meu scrie Elena, dar că salariul în valuta americană mă spurcase în Helen. Eu nu am fost nici o clipă conştientă de confuzie. A venit vorba aşa, într-o doară, şi când le-am arătat buletinul nu le venea să creadă. Eu şi numele meu, eu şi identităţile mele!

Astăzi, întoarsă la Anne, mă gândesc pentru o secundă înainte de a răspunde la telefon, înainte de a semna un email sau un sms pentru că, în funcţie de destinatar, mă prezint:
Ani, Helen sau Anne.

Distracţia începe când cumnata mea, fosta mea colegă de clasă din liceu, mă strigă Anne iar fratele meu Ani, când soţul îmi spune Anne iar finii, intraţi în viaţa mea pe altă filieră, îmi spun Helen.

Eu şi identităţile mele!