luni, 26 ianuarie 2009

Eu şi identităţile mele

M-am născut sub o stea norocoasă! Oricât ar suna de absurd, am să spun că m-am născut sub o stea norocoasă nu pentru că am avut, până la urmă, şansa să mă nasc, deşi mama (obosită de mizerie, de tristeţe, de greu, cu doi copii deja ..) a încercat să mă avorteze şi s-a trezit că sarcina mişcă prin luna a şasea. Nu pentru că la naştere, când , deşi anesteziată, mama nu a adormit de stres vrând să ştie dacă am toate degetele şi toate „alea alea” la locul lor, iar doctorul a stabilit că le aveam. Chiuretajul eşuat nu mi-a lăsat nici o urmă. Nu m-am născut sub o stea norocoasă pentru că am avut imensa şansă să am, până la urmă, 3 fraţi şi să creştem cu toţii împreună, iar mama umbla cu noi peste tot mândră de parcă era capra cu patru iezi.

M-am născut sub o stea norocoasă pentru că tata, într-un moment superb de inspiraţie, a decis să mă cheme Anemari-Helen. Nu-şi mai aduce aminte ce l-a inspirat dar se umflă în pene, mândru ca un păun, de fiecare dată când vine vorba despre mine şi identităţile mele. I le datorez pe toate.

În copilărie ne era greu să ne strigăm unii pe ceilalţi pe numele simandicoase alese de tata, aşa că ne-am strigat şi noi cum ne-a dus mintea. Eu am ajuns în scurt timp Ani.
O să vă spun un secret: urăsc să mă strige cineva aşa, deşi în gura fraţilor mei sună foarte bine.

Când am mers la şcoală în clasa I, nu ştiu de ce, nu-mi aduc aminte, toată lumea m-a strigat Helen. Pentru profesori şi pentru colegi, de la prima clasă până la ultima clasă din şcoala generală, am fost Helen. Mie îmi suna natural, absolut deloc exotic, deşi îmi aduc aminte că mă mai întrebau copiii pe afară cum de eu am un nume englezesc iar sora mea mai mare unul franţuzesc. Pentru anii aceia era extrem de neobişnuit. Aşa ne-am inventat, eu şi sora mea, origini şi rădăcini englezeşti şi frantuzeşti şi îmi aduc şi acum aminte gurile căscate de uimire ale auditoriului.


Prima suferinţă mi-a adus-o Helen prin clasa a opta, în anii 80, epoca Dallas. Am ajuns de râsul tuturor drept „Helen-Sue Ellen, suie în tren..” şi alte rime pe care copiii inventivi le scorneau pe seama mea. Ca să fie tacâmul complet, pe prietena şi colega mea de bancă o chema Paula, aşa că ea a devenit „Pamela”. Obosită de atâta batjocură, fără să mă înveţe nimeni, mi-a dat şi mie prin cap să mă duc la şcoală cu o sticluţă de la coniac Zarea umplută cu apă. În pauze, îmi scoteam ostentativ sticluţa şi sorbeam din ea la intervale foarte scurte. Îndată ce mi-am asumat această identitate, nu a mai avut nici un haz şi batjocura a încetat.

Ajunsă la liceu, altă criză identitară. Fetele au stabilit că Helen e un nume prea pretenţios iar Anemari e prea lung, aşa că au decis repede că o să mă strige Ane. Şi apoi, tot ele, au decis că trebuie scris cu doi de „n” şi aşa am devenit eu Anne. Anii de liceu au trecut repede şi eu am învăţat să jonglez uşor între Ani-Helen-Anne.

Mai târziu, la prima mea slujbă corporată, patronul american, nepătruns de dragostea pentru limba română ci dimpotrivă, ne-a cerut tuturor să ne englezim numele pentru că el nu se poate chinui să le reţina aşa complicate şi româneşti. Aşa Ion a devenit John, Mariana a devenit Mary.....iar eu m-am întors la Helen. Timp de doi ani colegii mei de serviciu ar fi putut jura că în buletinul meu scrie Elena, dar că salariul în valuta americană mă spurcase în Helen. Eu nu am fost nici o clipă conştientă de confuzie. A venit vorba aşa, într-o doară, şi când le-am arătat buletinul nu le venea să creadă. Eu şi numele meu, eu şi identităţile mele!

Astăzi, întoarsă la Anne, mă gândesc pentru o secundă înainte de a răspunde la telefon, înainte de a semna un email sau un sms pentru că, în funcţie de destinatar, mă prezint:
Ani, Helen sau Anne.

Distracţia începe când cumnata mea, fosta mea colegă de clasă din liceu, mă strigă Anne iar fratele meu Ani, când soţul îmi spune Anne iar finii, intraţi în viaţa mea pe altă filieră, îmi spun Helen.

Eu şi identităţile mele!

vineri, 23 ianuarie 2009

De ce-uri

De ce plouă iarna? De ce apar ghioceii din noiembrie? De ce urlă în tramvai, încă de cu zori, fel de fel de cerşetori şi nimeni nu spune nimic?

De ce muzica tare de la i-pod-ul "colegului" de călătorie este doar house, cu acelaşi beat enervant on and on and on?
De ce muzica care ne place este mereu ascultată în surdină?

De ce cântă melodii temebele, la maximum, pe mobilele vecinilor mei de tramvai şi metrou?

De ce urlă tanti care vorbeşte, de dimineaţă, în tramvai, la telefon cu nea' Costel?


De ce se înghesuie lumea în tine chiar şi atunci când tramvaiul este gol?

De ce tânăra de azi dimineaţă îşi vâra mereu mâneca de la palton pe pagina cărţii mele, deşi tramvaiul era gol? De ce mă simţeam ca şi când cineva îşi înmoaie mâneca de la cămaşă în supa mea?

De ce toată lumea vrea să coboare din tramvai în acelaşi timp cu tine şi pe aceeaşi uşă?

De ce am fost pocnită, ieri, în cap, la bazin, de un nene în vârstă care înota în spatele meu, pe aceeaşi bandă cu mine, deşi bazinul era gol? De ce şi-a continuat nestingherit drumul în timp ce eu, bâldâbâc, încercam să-mi dau seama ce îmi sună în cap?

De ce se uită oamenii urât pe stradă, chiar şi atunci când se uită în gol?

De ce ne este tot mai greu să spunem "te rog", "poftim", "îmi pare rău" ?

joi, 22 ianuarie 2009

Dreptul la replică

Nu există adevăr absolut. Nici dreptate absolută.
Se poate să greşesc, se poate să mă pripesc, dar îmi asum totul.

Pledez pentru moderaţie în toate!

Mai pledez pentru eleganţă şi de aceea postăriile "mitocăneşti" am să le opresc mereu, aici, în casa mea.

Da, celor de la Quattro Stagione le accept un drept la replică dar doar dacă dovedesc moderaţie, dacă acceptă că nu sunt în regulă cu subsolul ăla, dacă dovedesc bunăvoinţă şi intenţia de a îndrepta lucrurile ce trebuie îndreptate.

Este adevărat, nu am văzut bucătăria, DAR nici nu am scris ca am văzut-o. Am văzut DOAR recipientele în care se ambalează mâncarea zăcând pe o podea murdară, deschise, neacoperite, în acelaşi birou cu documentele, în picioarele tuturor ce se perindau pe acolo.

Celor ce spun că mănâncă la restaurantele din lanţ, le spun DA, şi eu am mâncat la restaurantul din Aviatorilor, la cel de pe Şoseaua Nordului...Da, acolo bucătariile sunt la vedere şi totul este foarte curat.

DAR livrarea se face din subsolul din spatele pieţei 1 mai!!!! Acesta este un fapt ce se poate simplu demonstra.

miercuri, 21 ianuarie 2009

Despre adopţie

Nu am să spun cum am ajuns la asta. Ce gânduri, ce emoţii, ce resorturi s-au trezit în mine şi cât a durat ca să iau o asemenea decizie.

Am să vorbesc despre procesul în sine.
Am mers la Direcţia de Protecţie şi Asistenţă a Copilului din cadrul Primăriei sectorului în care domiciliez şi am completat o cerere. Nu, nu este o cerere de adopţie.

Primul pas, atunci când o persoană/familie doreşte să adopte un copil, îl constituie obţinerea unui document ce atestă capacitatea de a adopta. Atestatul se obţine după ce completezi un formular, depui un morman de acte, faci nişte controale la pshilogul şi psihiatrul propus de Direcţie (firesc, de altfel), ţi se fac vizite la domiciliu, anchetă socială la serviciu şi în rândul cunoscuţilor.

După ce toate aceste formalităţi au fost îndeplinite, se cheamă că ai depus cererea de obţinere a atestatului. În termen de două luni, dacă întruneşti toate condiţiile, primeşti atestatul care este valabil doar un an.

După obţinerea atestatului urmează lunga aşteptare. De ce?
Săptămânal Direcţia eliberează 4 atestate, primeşte 5 noi solicitări de a obţine atestatul, dar de abia la fiecare două luni înregistrează în sistem un copil adoptabil.

Ce înseamnă un copil adoptabil? Înseamnă că situaţia acestui copil este clară şi irevocabilă din punct de vedere juridic. Doar judecatorul este cel care decide acest lucru. Doar pe baza actului eliberat de tribunal acel copil devine adoptabil.

În România sunt mulţi copii în situaţie de risc, abandonaţi (nu însă cu acte), copii ce trăiesc în neagra mizerie în case derăpănate sau cutii de carton, copii ce trăiesc în familii cu părinţi abuzivi.

Legislaţia română, prin modificările sale din ultimii ani, încurajează menţinerea copilului în familie prin căutarea rudelor de până la gradul 4. Asta înseamnă că fiecare unchi, mătuşă, bunic....este solicitat/ă să-şi dea în scris acordul pentru ca acel copil să devină adoptabil. Nu contest această decizie a statului. Sigur, e mai bine ca un copil să crească în propria familie decât în instituţii sau la o mamă maternală.

O mamă îşi poate da acordul, în scris, la notariat, pentru a-şi încredinţa copilul spre adopţie de abia dupa 60 de zile de la naştere. Aceasta este perioada în care mamele suferă încă şocul naşterii şi se consideră că nu judecă limpede. Dar şi după ce şi-a dat acest acord, tot mai poate reveni asupra deciziei atunci când se află în faţa instanţei şi este întrebată, pentru ultima oară, dacă este de acord să-şi dea copilul spre adopţie.

Practic, la o lună şi jumătate, un copil nedorit de mamă poate intra în procesul de a deveni adoptabil. Acesta este momentul în care asistentul social începe să întocmească actele copilului pentru a îi depune dosarul la tribunal.

Acum începe vânătoarea rudelor de până la gradul 4, rude necunoscute, cu domicilii instabile...Se începe colaborarea cu poliţia, căreia i se solicită, în scris, date privind domiciliul acestor rude. Poliţia anchetează şi răspunde, la rândul sau, în scris rezultatul anchetei sale. Apoi, cum rudele acestea nu domiciliază în sectorul/judeţul în care profesează asistentul social, se contactează asistentul social din teritoriu şi acestuia îi revine sarcina de a obţine declaraţia scrisă a rudelor, cum că renunţă la custodie.

Statul, asistentul social implicit, este obligat să consilieze aceste rude, să le informeze asupra drepturilor lor de a creşte acest copil fie şi numai în formula de "încredinţare spre creştere", cu indemnizaţii remunerate de la bugetul de stat.

De abia după ce rudele refuză, asistentul social solicită acceptul, în scris, al acestora.

Până la acest moment copilul a împlinit deja patru luni. A gângurit, şi-a ridicat ochii asupra celor din jur căutând-o pe ea- MAMA. Este etapa în care se trece de la hrana bazată numai pe lapte, la introducerea treptată şi a altor gusturi. Deja se rostogoleşte. Zâmbeşte. Strânge pumnuţul şi apucă tot ce are în jur, în special jucăriile, dacă le are. Nu e nimeni lângă el să-l legene seara, să-i cânte cântece de leagăn, să-l mângâie, să -l însoţească pe drumul miraculos al descoperirii culorilor, sunetelor....

Dar să ne întoarcem la asistentul social. În sarcina sa intră, deci, primirea cererilor de atestare a noilor persoane dornice să adopte, consilierea acestora, training-ul lor (părinţii trebuie să parcurga un număr obligatoriu de ore predate de asistentul social), să facă anchetele necesare, să depună dosare la judecătorie, să se prezinte, la termene, în instanţă ori ce câte ori este solicitat, să caute copii adoptabili părinţilor cu atestat, să viziteze copilul adoptat pentru o perioadă de doi ani de la adopţie, să clarifice situaţia copiilor abandonaţi pregătind dosarul lor pentru a putea deveni adoptabili.

Sună mult, nu-i aşa ? Dacă adaug că în sectorul 5, sectorul în care locuiesc eu, există doar doi asistenţi sociali, cum sună?

Vă spun eu, în calitate de persoană ce doreşte să adopte, sună dezarmant.


Dacă ne gândim că nu toate mamele hotărăsc încă de la naştere să îşi abandoneze copilul, că există mame ce fug din spital după naştere şi-şi abandonează copilul, asta după ce s-au internat sub nume fals, că există părinţi care nici nu vor/pot să-şi crească copiii dar nici nu decid să-i dea spre adopţie...avem tabloul complet.


Concluzia este că pentru a adopta un copil sănătos trebuie să aştepţi cel puţin un an, iar uneori mai mult decât atât. După un an de la obţinerea atestatului de persoană/familie ce are dreptul să adopte trebuie deja să începi procedura de re-atestare.

Şansele de a adopta un copil până într-un an sunt minime. Copiii pot fi identificaţi oriunde în ţară şi odată început procesul trebuie să rămâi în stand by. Asistentul social te poate suna oricând să-ţi spună că a identificat pentru tine un copil la Cluj. Nu-ţi rămâne decat să laşi totul baltă şi să pleci acolo.

Urmează vizite asistate, perioadă de probă de 3 luni, în care ţi se dă copilul acasă spre îngrijire, şi după aceea poţi decide adoptarea, adică să începi demersurile de adopţie în instanţă.

În instanţă, ca în instanţă! Termene, chemări, audieri, documente...

La un moment dat ai verdictul definitiv şi irevocabil: ADOPTAT.

Apoi, mergi la primaria de domiciliu, soliciţi un certificat nou de naştere, un nume nou...

Pentru următorii doi ani aştepţi vizite anunţate, sau nu, de la direcţia de protecţie şi asistenţă a copilului.

Am obosit! Nu mai am energie să vorbesc despre nenumăratele întrebări pe care ţi le pui, despre temerile privind moştenirea genetică, despre controalele medicale amănunţite pe care tu, în calitate de adoptator, ar trebui să le efectuezi copilului în perioada de probă de 3 luni, controale menite nu să te ajute să decizi dacă îl adopţi sau nu ci să te ajute să ştii cu ce ai de luptat, ce ai de "reparat" pentru ca acel copil să aibă toate şansele la o viaţă normală. Nu mai am energie să vorbesc despre cum îi spui copilului că a fost adoptat, despre explicaţiile pe care trebuie să le dai vecinilor, familiei, prietenilor, când apari deodată cu un copil de 2-3 ani. Sunt prea epuizată să mai spun că legislaţia nu îţi dă nici un drept (concediu de îngrijire copil sau alte asemenea facilităţi) până nu ai decizia definitivă şi irevocabilă de înfiere. Nici vorbă să scoţi copilul din ţară până la aceasta clipă.

Am obosit!

vineri, 16 ianuarie 2009

Delivery din tomberon şi mâncare de lux.

Am pornit ieri dimineaţă printr-un periplu în Bucureşti ca să modific facturi. O poveste complicată cu recuperare de TVA, administraţia financiară, adresa greşită pe facturi…..

Căutam, deci, nişte furnizori care să-mi scrie adresa corectă pe facturile emise acum o mie de ani, să le ştampileze şi să le semneze. Unul dintre furnizori era Quatro Stagione de la care comandăm mereu mancare la “mese rotunde” sau alte evenimente. Acest lanţ de restaurante este considerat unul de lux şi preturile sunt pe masură. Preferata mea, Focaccia VIP, costă 30 Ron şi mănânc asta de aproape un an. Colegii mei au căzut şi ei, rând pe rând, în patima FV.

Cel mai aproape de birou este Quatro Stagione din Aviatorilor, aşa că am mers acolo crezând că atunci când sun şi fac comandă mâncarea îmi vine de la această locaţie. Fals! Ospătarii de acolo mi-au arătat că scrie pe bonul fiscal “Ion Mihalache 60”, adică la Piaţa 1 Mai. Mi s-a spus că livrările pentru întreg Bucureştiul se fac de la această adresă. Tot acolo se şi găteşte mâncarea.


Mă sui în taxi şi descind la locaţie. 30 de minute m-am plimbat aiurea de jur împrejurul pieţei, am întrebat toţi bătrâneii adunaţi la sfadă, am citit toate afişele şi toate panourile în căutarea restaurantului ce ne livrează mâncarea. Toţi oamenii întrebaţi îşi dădeau cu părerea. Sunaţi la numărul de pe broşură, cei de la minunatul delivery service au scos doar onomatopee fără sens evitând răspunsul şi asta în timp ce mie îmi îngheţase şi sufletul de frig.

La un moment dat mi-a atras atenţia un scuter cu reclama restaurantului aşa că am pornit în urmărirea lui. Da, era lângă Piaţa 1 Mai, mai precis dupa restaurantul libanez, într-un square de blocuri, adică într-un subsol de bloc. O pantă abruptă şi alunecoasă, de la gheaţa necurăţată, mă duce către un fel de pasaj subteran neterminat unde, lângă nişte tomberoane, se afla semeaţă o uşă fără nici un semn. Sun la interfon şi nu mă prezint când vocea feminină ţipă isteric „Cine eeeee?”. Instinctual simt că dacă mă prezint nu o să se deschidă uşa. Apare la timp, şi salvator, un delivery boy care mă întreabă ce-i cu mine. Fermă spun că sunt aşteptată pentru o factură aşa că el se oferă să mă introducă. Îşi spune hotărât numele în interfon şi tanti îi deschide uşa magică.

Pătrund într-un fel de subsol de bloc, hrubos, şi îl urmăresc, pe coridoare întortocheate, pe delivery boy. În drumul meu văd, cu coada ochiului, zăcând pe duşumeaua infectă, recipiente pentru ambalat mâncarea. Tot în drumul meu văd, răspândite ici colo, frigidere Fram, de când nu am mai văzut unul!, ruginite şi de abia îmi stăpânesc impulsul de a nu deschide unul. Nu de alta, dar cine ştie ce mai iese de acolo! Se termină coridoarele şi începem să urcăm pe nişte scări înguste. Trebuie să urci, însă, cu capul ascuns la cutie dacă nu vrei să te loveşti de grinzile de susţinere amplasate pe alocuri. Mirosuri amestecate ne însoţesc la tot pasul. Marcată de aventura mea uit să mă strâmb de scârbă. Pulsul mi-a crescut, ochii îmi ies din orbite, dar îmi urmez fără crâcnire ghidul. Ajung într-un birou cu pereţi coşcoviţi, cu o duşumea împuţită pe care zac alandala recipientele pentru mâncare iar în mijlocul camerei două birouri meschine. La cele două birouri stăteau , căci stăteau degeaba, un barbat şi o femeie. Mare le-a fost mirarea când s-au pomenit cu mine în încăpere! Repezit şi hotărât le explic nevoia mea şi ei se reped să mă servească pentru ca, evident, să scape de mine de acolo. Încăperea nu avea uşă. Intrai brusc din holul dubios. Nişte neni în haine de un alb îndoielnic stăteau la ţigară în faţa încăperii. La apariţia mea s-au facut invizibili. Din încăperile alăturate venea miros greu de mâncare gătită. ACOLO se gătea Foccacia VIP a mea! Brrr!

Mi-am luat facturile şi am pornit-o buimacă în căutarea ieşirii. Vroiam să ies mai repede la suprafaţă pentru că brusc mă cuprinsese o teamă cumplită şi mă gândeam că, dacă-mi dau ăia în cap, acolo o să-mi putrezeasca oasele şi nu o să mă găsească nimeni niciodată. În drum spre ieşire m-am întâlnit iar cu mizeria cruntă, cu mirosurile înţepătoare, cu frigiderele dubioase...Şi apoi am ieşit la aer!

De abia în taxi mi-am dat seama că puteam să fac poze cu telefonul. Era prea târziu să mă întorc şi îmi era cumplit de frică!

Ma uit în dosar şi văd că următorii pe lista mea sunt Pizza Tempo. Inspiraţia de moment mă îndeamnă să îi sun şi să cer detalii asupra adresei. O voce de la telefon îmi confirmă că adresa de pe factură nu este cea la care se găteşte şi de la care se trimit comenzile şi bonurile fiscale. Mi se spune că oricum la sediul de pe factură nu este nimeni. Explic succint problema mea şi solicit o întrevedere. Mă lovesc de la început de un val de rezistenţă „Nu trebuie să veniţi la sediu”, „Nu pot să vă spun adresa”, „Nu se poate”....În final vocea acceptă să-mi trimită pe cineva cu ştampila la birou ca să-mi rezolve factura, doar ca să nu merg eu la ei.

Şi de la Pizza Tempo câte salate am mai mâncat în ultimul an!!!! Şi colegii mei câte pizza!!!

Începe să mă furnice pe şira spinării pentru că am senzaţia că descoperit o conspiraţie a firmelor de catering împotriva populaţiei Bucureştiului. Cu toţii mâncăm din subsoluri insalubre, de lângă ghenă!!!!

În drum spre birou mă opresc pe Radu Beler la French Bakery să mai ştampilez o factură...Când dau să plec mă izbeşte în moalele capului întrebarea „Aştia de unde aduc minunatele sandwich-uri de 20 ron bucata?”. „Unde se asamblează ele oare?”

„Dar mâncarea gătită de la Angst de unde vine?”

marți, 13 ianuarie 2009

Condamnată la avoir şi etre

De ani de zile, mai mulţi de zece, duc cu mine complexul limbii franceze. La şcoală am studiat limba rusă şi limba engleză. Cum îmi place mie să spun, mai în gluma sau mai în serios, nu mi-a folosit la nimic! :)

De pe vremea când "se băga" ceva la Obor şi profesoara de rusă fugea repede ca să prindă şi ea, aţi ghicit -era înainte de 1989, şi rămâneam în clasă la grupa de franceză, ei bine, de atunci râvnesc la limba franceză. Şi ce frumos graseia dirigul! Ce melodios răspundeau colegii mei în franceză! Se auzeau nişte ritmuri, nişte cadenţe, atmosfera era specială, de mister complice (poate pentru că eu nu înţelegeam nimic) şi lucruri magice se întâmplau acolo. Am rămas intrusă până la final.

Anii au trecut şi, studentă fiind, mi-am luat meditatoare la franceza, dar m-am împrietenit cu meditatoarea şi orele noastre s-au transformat în interminabile poveşti despre viaţă şi noi. A trebuit să renunţăm repede la parodia asta şi eu m-am oprit la avoir şi etre.

Acum un an am pus piciorul în prag şi mi-am spus că trebuie să învăţ limba asta până la urmă. Prea multe umilitoare mişcări din umeri, a neputinţă, s-au făcut, prea multe tăceri, din neştiinţă, s-au aşternut, prea multe cărţi cu accesul oprit, prea multe melodii cu versuri surde...Prea mult!

Mi-am angajat ca meditatoare o tânără asistent universitar de la franceză. Şi ea graseia dumnezeieşte dar la ora cu mine venea oftând. Nu o trăgea aţa să o ia de la capăt cu mine şi cu nimeni altcineva, cred eu. A trebuit să ne luăm la revedere prieteneşte şi eu am rămas iar la avoir şi etre, fir-ar să fie ele de verbe.

La sfârşitul lui 2008 mi-am spus că e timpul să pun complexele în cui şi să dezleg odată misterul ăsta francez. Acum am o nouă meditatoare. E tânără, frumoasă în distincţia ei franţuzită, răbdătoare ca o călugăriţă, deşteaptă foc şi cu harul divin al predării. Am trecut, în sfârşit, de avoir şi etre. Am ajuns la indicativul prezent al verbelor de grupa 1.

Nu am învăţat încă limba franceză dar povestea continuă. Cred că am scăpat de blestem!

sâmbătă, 10 ianuarie 2009

Copenhaga dupa...10 ani

Ma sui in minusculul avion al companiei scandinave pentru un zbor direct la Copenhaga. Imi ocup cuminte locul la geam, imi scot revistele si cartea, ca un adevarat calator, si ma pregatesc pentru decolare. Dupa ce ne-am ridicat la cer incepe asteptarea. Nu e un zbor foarte lung dar mie asa mi se pare. Incerc sa imi explic nerabdarea si ma intorc cu 10 ani in urma cand am vizitat pentru prima oara Copenhaga.

Aveam 27 de ani, incheiam cel de-al cincelea an de convalescenta dupa marea si unica iubire, ma aflam fericita la prima mea iesire peste granita intr-un program de exchange in Anglia si mergeam sa petrec Craciunul si Revelionul la Copengaha, cu amica mea romanca emigrata si instalata cu tot tacamul (sot, copil, apartament...) in capitala Danemarcei.

Pornisem temerara in iarna aceea cu autobuzul, dupa zbucium pentru viza pentru Danemarca, cozi nesfarsite la ambasada Frantei din Londra pentru viza Schengen (pentru ca Franta era prima tara tranzitara), intr-o excursie de 24 de ore cu schimbat la miezul noptii autobuzul in Hamburg. Ce emotii! Calatoream singura, eram neincercata in ale granitelor (dat jos, spus povestea vietii tale justificand existenta ta de non-Schengen si non-UE cu o multime de hartii doveditoare) dar puternica in naivitatea mea. Nu aveam prea multi bani la mine, nici vorba de carduri de plastic aducatoare de liniste si confort, nici un mobil (prea devreme pentru mine in 1998-1999 pentru asemenea tehnologie), dar aveam convingerea ca ma va astepta Cristina la gara, la capatul excursiei istovitoare.

La 10 ani de la acesta calatorie, ma intorc la Copenhaga la o conferinta organizata de actualul meu job, inarmata cu suficienta femeii dedate si indulcite cu astfel de „plictisuri”, cu blacberry de serviciu si mobil personal, cu mult ravnitul card de serviciu captusit cu mii de euro, nu pentru shopping dar pentru cheltuieli necesare de calatorie si automat indeajuns de linistitor, si mai presus de toate in calitate de cetatean al Europei, calator fara viza.

Acum 10 ani nu asteptam nimic, doream doar, avida de cunoastere, sa vad si sa ma imbat de tot ceea ce poate oferi acest oras. Copenhaga era atunci cea de a doua capitala, dupa Londra, pe care o vizitam si vroiam sa mi-o apropii. Cristina, amica mea cetatean danez, avea insa atunci planuri secrete de „capatuire” pentru mine si pregatise mai multe vizite si iesiri la „vedere” menite sa-mi aduca alesul. Am inteles repede planurile ei si nu m-am impotrivit dar nici nu am acceptat cu exuberanta.

Vroiam sa inteleg in 3 saptamani tot ceea ce inseamna Danemarca, sa fii danez si cetatean al Europei care pe mine nu ma primise inca. Am prins atunci momentul cel mai fericit al unui oras: Craciunul si Revelionul. Capitala , in straie de sarbatoare, m-a primit cum se cuvine in Gradina Tivoli aflata in centru, garda regala s-a schimbat atunci la Palat ( cu mai putin fast insa fata de Londra) in onoarea mea, Mica Sirena mi-a zambit fericita pentru ca tocmai isi recapatase capul dupa ultimul furt , portul era tantos intesat de ambarcatiuni care mai de care mai fastuoase, strazile erau impodobite de sarbatoare si magazinele te imbiau cu fel de fel de articole pe care ochiul meu de est-european le supraaprecia.

In centrul Copenhagai auzeai la tot pasul vorba romaneasca si Cristina imi vorbea despre exodul roman de la inceputul anilor 90, despre zecile de fete venite gata sa faca orice ca sa devina europene, despre hotii de buzunare sau de biciclete mutati temporar aici, despre reputatia proasta a romanilor si despre lupta ei de a se aseza intr-o societate usor ostila. Cristina avea lupte interioare intre a isi forma si mentine un cerc de amice romance si de a se instala cu drepturi depline in cercurile daneze ale sotului ei. Sosirea mea a fost benefica si la timp. Eram mai mult decat onorabila, vorbitoare de engleza de calitate (toti danezii , de la copii la batrani, vorbesc limba engleza foarte bine), studiam in Anglia, nu purtam decolturi adanci si picioarele dezgolite dizgratios, aveam tot ceea ce ii trebuia Cristinei pentru ca sa arate de Craciun familei ei daneze partea buna a Romaniei.

Inca din prima zi am fost invitata la o petrecere de Craciun in casa socrilor ei, unde se adunase toata familia, se impodobise brad cu zeci de stegulete daneze in loc de globuri, se bea un fel de vin fiert si se manca orez cu lapte pe post de desert traditional si Mos Craciun a sosit in papucii traditionali de lemn batand cu bastonul la usa. Am fost fermecata din primul moment. Familia a avut atata gentilete incat sa-mi puna si mie un cadou la brad. Zilele ce au urmat au fost umplute de alte vizite, alte mese, alte experiente culturale.

Traiam un basm din care nu vroiam sa ma trezesc. Bineinteles ca observasem ca, dintre toate amicele romance ale Cristinei, ea era singura care parea ca nu facuse un compromis caci avea barbat tanar, frumos si cu propria afacere. Celelate romance intalnite acolo erau antrenate in fel de fel de relatii aducatoare de krona cu afaceristi chinezi sau pakistanezi batrani, burtosi si badarani. Fetele pareau sa nu le pese si se bucurau sa-i mai scuture de ceva gologani invitandu-ne pe noi, pe banii lor, in fel de fel de localuri luxoase. Asa mi-a fost dat sa traiesc cel mai fastuos si simplu Revelion din viata mea. Am fost invitati de o romanca cu iubit chinez bogat sa petrecem impreuna in centru capitalei, vizavi de Primarie, la restaurantul chinezesc al acestuia. Dupa ce ne-am imfruptat cu bucate alese, am coborat la parterul restaurantului, intr-un bar, unde am baut pentru prima data in viata mea techila indemnata de un barman oaches. La miezul noptii am iesit in strada si am ciocnit sampania cu valuri intregi de oameni ce-si urau de an nou in toate limbile pamantului. Cu greu m-am stapanit atunci sa nu plec cu valul. S-au aruncat petarde, s-a cantat in daneza, engleza si dumnezeu stie in cate alte limbi...

Dupa anul nou m-am inchis, de bunavoie , pentru doua zile, in apartamentul lui Peter, un danez prieten cu sotul Cristinei, si ne-am iubit ca la sfarsit de lume. Aceasta a fost cea mai importanta lectie de supravietuire pe care am primit-o vreodata si pentru care ii sunt vesnic datoare lui Peter. Ne-am iubit fara fasoane, fara povesti si lacrimi de amintiri amare la lumina lumanarii, ne-am iubit constienti ca nu ne vom mai vedea vreodata si multumiti si impacati cu acest adevar, ne-am iubit fara rezerve si inhibitii doua zile si doua nopti. La sfarsitul acestor doua zile mi-am ingropat, dupa cinci ani lungi de neagra suferinta, marea iubire si am decis sa traiesc si sa ma intorc la viata. Peter era primul meu barbat de dupa EL, si nu s-a putut mai buna alegere. Am redescoperit ca sunt femeie, ca mai am simturi ce se pot trezi din adormire, am descoperit ca stiu sa zambesc, ca pot fi amuzanta si uneori chiar dorita.

Dupa 10 ani ma intorc la Copenhaga nu dupa amintiri ci coplesita de ele. Gradina Tivoli si Palatul Parlamentului sunt tot acolo iar Mica Sirena sta resemnata pe tarm inconjurata de cohorte de turisti italieni si chinezi. Bicicletele parca s-au mai inmultit pe strazi, noi linii de metrou s-au construit (in urma cu 10 ani era doar una). Restaurantul chinezesc si cladirea Primariei sunt la locul lor. Astazi nu mai sunt uimita de banda speciala pentru biciclete pe care in urma cu zece ani am confundat-o cu trotuarul si era sa fiu pusa la pamant de zecile de biciclete pornite parca la start la culoarea verde a semaforului. Nu ma mai zgaiesc cu ochi curiosi la bicicletele cu tot felul de atasamente pentru carat copii sau bagaje, nu mai sunt uimita de liftul care te coboara la peronul de metrou sau de tren daca ai bagaje sau carut pentru copii si nu poti cobori pe scari, nu ma mai intreb cum e posibil ca toti oamenii sa se urce constiinciosi prin fata, pe la sofer, in autobuz si sa perforeze biletul sau sa isi prezinte la control abonamentul, desi toate celelalte usi sunt si ele deschise.

Astazi nu mai aud prea multe voci romanesti pe strada. Astazi e la fel de frig si de intuneric in Copenhaga, se lumineaza de ziua pe la 10:30 AM si incepe sa se intunece pe la 15:30, si imi spun , la fel ca acum 10 ani, ca nu e de mirare ca danezii beau asa de mult. Astazi sunt casatorita si asezata molcom la casa mea. Astazi Cristina are doi copii si e divortata, iar fostul ei sot danez e un alcoolic in recuperare care si-a pierdut afacerea si e cautat de creditori. Astazi si Cristina are mai putine amice romance cu amanti bogati si dubiosi.

Sub vant si ploaie sau raze meschine de soare Copenhaga ramane un oras fascinant ce te imbie cu strazile sale destinate pietonilor, cu zeci de magazine de brand si nici unul de fake-uri (interzise prin lege in aceasta tara), cu restaurante cochete mobilate in stilul de neconfundat scandinav simplu dar elegant. Copenhaga e un oras ce lupta cu indarjire impotriva fumatului si fumatorii nu sunt prea bine primiti, ci dimpotriva poftiti peste tot, in cluburi si restaurante, sa fumeze la usa. Copengaha e un oras inchis dupa ora 18:00 doritorilor de cumparaturi si inchis duminica ratacitilor ce cauta un loc unde sa ia cina. Trebuie insa sa iesi in oras vinerea si sambata cand toate cluburile isi deschid larg usile, cand femeile isi pun haine elegante si se strang in grup gata sa fie vazute, dorite si curtate mai spre zorii zilei ,cand aburii bauturii s-au instalat pe deplin in atmosfera de ambele parti ale baricadei.

E imposibil sa nu iti gasesti un fel de pereche intr-o asemenea seara de weekend in Copenhaga.

joi, 8 ianuarie 2009

La adăpost , în lux poleit

De două zile mă simt "regină" în regatul meu. Am găsit un complex cu bazin, saună şi toate cele, la cinci minute de birou. La "pauza de prânz" ies să mă bălăcesc.

Astăzi, când ninge ca în poveste şi îţi vine să ieşi iar la derdeluş şi să chiui cât te ţin plămânii, ei bine, astăzi, regină în bazinul meu, am privit cum cădeau, mai domol sau mai repezit, fulgii de nea.

Brusc m-am simţit la adăpost, în lux poleit, m-am simţit (deşi nu sunt) milionară în timp, în emoţii, în ani.

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Şi a fost ziua mea!

De ziua mea am asamblat un tort (blat cumpărat, creme cumpărate), l-am ornat cu speranţă, cu încredere şi cu răbdare. La final, am aşezat semeţe două cifre :"29". În mintea şi în sufletul meu m-am oprit la vârsta de 28 de ani, vârsta tuturor împlinirilor mele personale şi profesionale, vârsta celor mai minunate încercări din viaţa mea, vârsta schimbărilor radicale, vârsta la care am deşertat sacul deziluziilor, vârsta la care am uitat tot şi am început o noua viaţă....Aşa că am decis ca anul acesta, pe 2 ianuarie, să mai adaug un an şi să împlinesc 29 de ani.

Mai apoi, m-am pus, cuminte, să aştept un ţârâit la uşa mea. Credeam, şi îmi spuneam cu mândrie, că am o mie de prieteni, o mie de rude, şi că toţi vor apărea, neinvitaţi, la uşa mea.
Nu a sunat nimeni. Nici prieteni, nici naşi, nici fini, nici rude.


Cu glas stins am cerut, la telefon, surorii mele mai mici şi tatălui meu să vină la mine ca să am şi eu cu cine să tai tortul.

Spre seară mi-am ascuns hohotele de plâns sub pernă şi am adormit zdrobită de singurătate.

Şi a fost ziua mea!