E vremea să dăruim

Se apropie anotimpul taxelor. Ne înghesuim iar, confuzi şi sătui, la ghişeele administraţiilor financiare. Dacă tot nu avem cum să scăpăm de asta, vă propun un gest în plus.

Vă rog frumos să veniţi alături de mine şi să dăruim împreună cei 2% unei cauze pe care eu am denumit-o de săptămâna aceasta drept Cauza mea: Centrul de zi Aurora pentru copiii cu dizabilităţi.

Întâmplarea mi-a purtat paşii în acest centru, acum trei zile. Vroiam să stabilesc nişte întâlniri şi am nimerit într-o căsuţă mică mică mică, precum cea a păpuşilor, dar primitoare, compartimentată cu gust, al cărei spaţiu a fost drămuit până la centimetru. Aici şi-au găsit alinare, sprijin, ajutor profesionist (psihologic, pedagogic şi medical) 170 de copii în ultimii 17 ani, asta fără să îi socotim pe părinţii copiilor, pe bunicii, pe fraţii lor...

E puţin? E mult? Cine poate decide? Copiii de aici au dizabilităţi motorii, adică sunt ţintuiţi în scaune cu rotile din motive medicale complicate ce ţin de condiţiile de la naştere. În rest, sunt sănătoşi tun şi creierele lor sunt intacte. Sunt copii preşcolari şi şcolari ce vin aici, în două ture, pentru fizioterapie, pentru logopedie, pentru ore specializate de curs. Aici au spaliere speciale, scaunele lor, o mulţime de materiale didactice specifice tipului de învăţare de care au nevoie, primesc o gustare, au rampe şi toalete special amenajate şi MAI ales sunt trataţi ca nişte copii şi atât. Sunt primiţi cu dragoste, cu zâmbetul pe buze, de o mână de oameni, mereu aceiaşi, care lucrează aici de 17 ani.

Ce diferenţiează Centrul Aurora de o altă instituţie de stat cu acelaşi scop? E simplu: aici este singurul loc unde părinţii au dreptul de a alege, unde părerea lor contează. Părinţii sunt informaţi nu numai în legătură cu posibilităţile de ameliorare/îmbunătăţire a stării copilului, dar sunt înarmaţi cu instrumente legale, cu o vorbă bună şi încurajări pentru a putea mai apoi să se ia la trântă cu statul. Aici găsesc părinţii un umăr pe care să plângă, un răspuns la întrebări, o ureche care are mereu răbdare să asculte şi un aliat la fel de motivat şi entuziast.

Am ascultat cuminte, pioasă şi copleşită povestea centrului, povestea celor ce i-au trecut pragul în ultimii 17 ani, povestea mamelor ce îşi duc mai departe crucea, cu decenţă şi împăcare în faţa sorţii, iar în final am sfârşit prin a plânge în hohote. Nu am plâns de milă, am plâns de ruşine pentru multele momente în care am crezut ca îmi e greu, pentru minutele în care m-am întrebat de ce mi se intamplă nu-s ce tocmai mie, pentru slăbiciunile şi laşităţile mele, dar mai ales pentru ignoranţa mea.

http://www.czaurora.ro/evenimente.php

Am să ataşez aici povestea profesională a Centrului şi Fişa de 2% completată deja cu datele Centrului. E vremea să daruim!