duminică, 1 februarie 2009

Bătrâneţe degeaba

Am crezut mereu că emoţia soră cu moartea aparţine tinereţii. Ce altceva poate fi mai nesigur, mai temător, mai ezitant, mai umil, mai dedat arderii până la fitil decât tinereţea?

Credeam că timpul o să aducă cu sine nu doar bătrâneţea ci şi înţelepciunea, aşezarea cuminte a emoţiilor în matca lor, calmul , dar nu calmul acela rece şi cinic ci unul stăpânit, atoateştiutor şi pregătit pentru o mie de posibile răsturnari.

Am crezut că vine în viaţă o etapă în care, chiar dacă nu ai răspuns la întrebări, neştiutul nu te mai sperie, nu te mai găseşte dezarmat, inima nu mai pompează cu putere gata să-ţi iasă din piept, sângele nu-ţi mai ţaşneşte pe faţă şi obrajii nu-ţi mai ard spunând astfel lumii întregi drama ta.

Au trecut anii peste mine, întâmplări frumoase şi îngrozitoare mi-au traversat viaţa, mii de examene au făcut ca şoricelul acela neastâmpărat să roadă , încet şi temeinic, din stomacul emoţiilor mele, oameni au intrat şi ieşit din povestea mea fiecare cu ce a putut, lăsând în urmă semne memorabile ale trecerii lor. Toate astea degeaba! Nu am învăţat nimic!

Mă aflu azi, după toate câte mi-au fost date să trăiesc, în acelaşi punct. Tremur la fel, fiori reci îmi străbat trupul, nopţile sunt marcate de insomnii iar în scurtele momente în care aţipesc rezolv probleme în gând.

Sunt la al 1001-lea examen de parcă ar fi primul din viaţa mea. Şi mai sunt câteva zeci în aşteptare. Ce-am să mă fac?

Mă retrag în colţul meu să mai tremur puţin. 