Eu şi identităţile mele

M-am născut sub o stea norocoasă! Oricât ar suna de absurd, am să spun că m-am născut sub o stea norocoasă nu pentru că am avut, până la urmă, şansa să mă nasc, deşi mama (obosită de mizerie, de tristeţe, de greu, cu doi copii deja ..) a încercat să mă avorteze şi s-a trezit că sarcina mişcă prin luna a şasea. Nu pentru că la naştere, când , deşi anesteziată, mama nu a adormit de stres vrând să ştie dacă am toate degetele şi toate „alea alea” la locul lor, iar doctorul a stabilit că le aveam. Chiuretajul eşuat nu mi-a lăsat nici o urmă. Nu m-am născut sub o stea norocoasă pentru că am avut imensa şansă să am, până la urmă, 3 fraţi şi să creştem cu toţii împreună, iar mama umbla cu noi peste tot mândră de parcă era capra cu patru iezi.

M-am născut sub o stea norocoasă pentru că tata, într-un moment superb de inspiraţie, a decis să mă cheme Anemari-Helen. Nu-şi mai aduce aminte ce l-a inspirat dar se umflă în pene, mândru ca un păun, de fiecare dată când vine vorba despre mine şi identităţile mele. I le datorez pe toate.

În copilărie ne era greu să ne strigăm unii pe ceilalţi pe numele simandicoase alese de tata, aşa că ne-am strigat şi noi cum ne-a dus mintea. Eu am ajuns în scurt timp Ani.
O să vă spun un secret: urăsc să mă strige cineva aşa, deşi în gura fraţilor mei sună foarte bine.

Când am mers la şcoală în clasa I, nu ştiu de ce, nu-mi aduc aminte, toată lumea m-a strigat Helen. Pentru profesori şi pentru colegi, de la prima clasă până la ultima clasă din şcoala generală, am fost Helen. Mie îmi suna natural, absolut deloc exotic, deşi îmi aduc aminte că mă mai întrebau copiii pe afară cum de eu am un nume englezesc iar sora mea mai mare unul franţuzesc. Pentru anii aceia era extrem de neobişnuit. Aşa ne-am inventat, eu şi sora mea, origini şi rădăcini englezeşti şi frantuzeşti şi îmi aduc şi acum aminte gurile căscate de uimire ale auditoriului.


Prima suferinţă mi-a adus-o Helen prin clasa a opta, în anii 80, epoca Dallas. Am ajuns de râsul tuturor drept „Helen-Sue Ellen, suie în tren..” şi alte rime pe care copiii inventivi le scorneau pe seama mea. Ca să fie tacâmul complet, pe prietena şi colega mea de bancă o chema Paula, aşa că ea a devenit „Pamela”. Obosită de atâta batjocură, fără să mă înveţe nimeni, mi-a dat şi mie prin cap să mă duc la şcoală cu o sticluţă de la coniac Zarea umplută cu apă. În pauze, îmi scoteam ostentativ sticluţa şi sorbeam din ea la intervale foarte scurte. Îndată ce mi-am asumat această identitate, nu a mai avut nici un haz şi batjocura a încetat.

Ajunsă la liceu, altă criză identitară. Fetele au stabilit că Helen e un nume prea pretenţios iar Anemari e prea lung, aşa că au decis repede că o să mă strige Ane. Şi apoi, tot ele, au decis că trebuie scris cu doi de „n” şi aşa am devenit eu Anne. Anii de liceu au trecut repede şi eu am învăţat să jonglez uşor între Ani-Helen-Anne.

Mai târziu, la prima mea slujbă corporată, patronul american, nepătruns de dragostea pentru limba română ci dimpotrivă, ne-a cerut tuturor să ne englezim numele pentru că el nu se poate chinui să le reţina aşa complicate şi româneşti. Aşa Ion a devenit John, Mariana a devenit Mary.....iar eu m-am întors la Helen. Timp de doi ani colegii mei de serviciu ar fi putut jura că în buletinul meu scrie Elena, dar că salariul în valuta americană mă spurcase în Helen. Eu nu am fost nici o clipă conştientă de confuzie. A venit vorba aşa, într-o doară, şi când le-am arătat buletinul nu le venea să creadă. Eu şi numele meu, eu şi identităţile mele!

Astăzi, întoarsă la Anne, mă gândesc pentru o secundă înainte de a răspunde la telefon, înainte de a semna un email sau un sms pentru că, în funcţie de destinatar, mă prezint:
Ani, Helen sau Anne.

Distracţia începe când cumnata mea, fosta mea colegă de clasă din liceu, mă strigă Anne iar fratele meu Ani, când soţul îmi spune Anne iar finii, intraţi în viaţa mea pe altă filieră, îmi spun Helen.

Eu şi identităţile mele!