Politeţe cu mooduri

Am spus mereu că am fost educată “prost”, că sunt prea sensibilă, prea atentă la “te rog”, “poftim”, “mulţumesc”, “cu plăcere”, că sunt prea inflexibilă în hotărârea mea că o promisiune trebuie întotdeauna respectată şi numai dacă ai murit încălcată, că dacă ai spus DA unui proiect chiar o să fie da până la final şi lucrezi la fel de serios şi atunci cât lucrezi benevol si când eşti plătit.....

Dacă mă oprea cineva pe stradă pentru un sondaj de opinie aş fi răspuns răspicat: „Da” la întrebarea „vă consideraţi o persoană politicoasă?”
Şi totuşi.....

În tramvaiul meu veşnic aglomerat ofer mereu locul pe scaun femeilor însărcinate sau celor cu copii, dar nu întotdeauna persoanelor în vârstă. Uneori egoismul învinge şi decid să rămân organic legată de scaun citind cu îndârjire sau ascultând pe Edit Piaf la ipod.

Mă înscriu câteodată la competiţia ad-hoc organizată „cine prinde primul un scaun?”, după o zi lungă, când se dă startul la capăt de linie.

Mă poziţionez strategic acolo unde cred că se va deschide uşa tramvaiului/autobuzului/troleibuzului, îmi arunc de la distanţă poşeta pe scaun şi mă enervez atunci când altcineva se aşează cu hotărâre pe ea.

Mă surprind ajutând firesc persoanele invalide sau cele cu bagaje atunci cand vor sa urce sau să coboare într-un/dintr-un mijloc de transport dar întorcând capul către geam atunci când fericită am cucerit un scaun şi o persoană se împinge ostentativ în mine pentru a-mi atrage atenţia că trebuie să i-l cedez.

Mă ruşinez de faptele mele? Desigur! Aproape întotdeauna! Dar asta nu înseamnă că altădată nu o să mai fac.

Nu, nu sunt o persoană politicoasă. Politeţea mea are mood-uri.