joi, 16 iulie 2009

Memorial






Am vizionat târziu în noapte,zile în şir, pe TVR, Memorialul Durerii, în anii '90.

Am citit despre Gulagul românesc printre rânduri în literatura de dinainte de 1990 şi de-a dreptul în cea de după '90.

Ştiam povestea Anei Blandiana şi demersurile organizaţiei pe care o conduce pentru ca lumea să nu uite, pentru ca lumea care nu ştie să afle că a existat Memorialul şi că el face parte, vrem nu vrem, din istoria noastră a tuturor.


Am ajuns într-o dimineaţă indecisă de iunie la Sighetu Marmaţiei. Norii nu se hotărâseră dacă acoperă sau nu soarele şi ploaia ne ţinea în suspans.

Am avut tot timpul în minte că dacă ajung la Sighet e musai să merg să văd Memorialul. Nu, nu este un loc de unde să ieşi spunând ce frumuseţe ai vizitat, nu e un loc în care te duci senin gata să rămâi surprins, DAR e un loc unde trebuie să mergi chiar dacă ai inima grea.

În centrul oraşului Sighet, în spatele primăriei, pe o străduţă ce coboară agale spre munte şi la capătul căreia peisajul se iţeşte splendind, se află Închisoarea.

Nu am să scriu aici povestea închisorii şi nici nu am să înşir ororile care s-au petrecut acolo până târziu spre anii 80. Alţii, mai informaţi şi mai pregătiţi decât mine au vorbit profesionist despre vieţile curmate în această inchisoare, despre pruncii născuţi aici, despre tineri care au ieşit bătrâni, despre ţărani, despre oameni de cultură, despre studenţi şi chiar elevi de liceu ce au intrat aici fără a-şi cunoaşte vinilie, despre rudele lor, despre oase frânte, despre vise spulberate, despre multă multă durere.

În rest, las imaginile să vorbească. Şi dacă ajungi la Sighet, eşti obligat să mergi să vezi Memorialul!!!

2 comentarii:

  1. da' iti dai seama, presupun, ca Inchisoarea aia si'a avut utilitatea ei, corect?

    RăspundețiȘtergere
  2. Strelnikov, nu, NU gasesc utila nici o astfel de inchisoare din lume.

    RăspundețiȘtergere