sâmbătă, 12 septembrie 2009

De ce să adopţi? Ce să adopţi?

Doream să înfiez o fetiţă, ani de zile am visat-o cu ochii deschişi şi închişi, i-am ales în gând nume, rochite şi fundiţe.

La început visam să o nasc eu, să aibă ochii albaştri ca marea, să semene cu soţul meu la chip şi cu mine la voinţă şi putere de muncă.

Când am renunţat la visul naşterii, m-am gândit să fie orice fel de fetiţă, de orice etnie, cu orice culoare a părului sau a ochilor, cu orice tip de piele, dar să fie fetiţă.

Sistemul mă poartă pe drumuri de mai bine de şase luni, aşa că după bâlbăieli şi amăgiri (v-am găsit un băieţel, v-am găsit o fetiţă, v-am găsit doi fraţi, v-am găsit un nou născut.....) sunt anunţată că au identificat un băieţel la Bacău şi trebuie să mergem să îl vedem.

La capătul puterilor, am plâns o noapte întreagă, m-am certat în gând cu soarta, cu viaţa mea, cu lucrurile pe care nu le-am facut..., apoi , resemnată, mi-am luat adio de la Ozana.

Am plecat spre Bacău cu inima goală, mânată de sentimentul datoriei: dacă nu pot să nasc un copil, atunci trebuie să adopt copilul care-mi este trimis.

Ajung la Asistenţa copilului din Bacău şi sunt introdusă într-un birou meschin, strâmt, unde mi se pune în faţă un dosar. Încep să citesc raportul birocratic şi sec întocmit pentru copilul Emanuel Constantin, în vârstă de 3 ani şi 3 luni.

Citesc cum a fost aruncat din căruţă, cum a fost găsit de poliţie..... Nu plâng, dar decid rapid, la rece şi cu înţelepciunea celor 38 de ierni pe care le număr, că voi adopta acest copil indiferent de cum arată sau este.

Semnăm o declaraţie că am luat la cunoştinţă situaţia copilului şi suntem introduşi într-un alt birou. Acolo intră o doamnă cu un copil mărunţel, slăbuţ, sărmănuţ, cu privirea tipică copiilor din sector, a celor lipsiţi de o familie.

Eu şi Razvan ne prezentăm. Îl intreabăm cum îl cheamă dar asistenta maternală ne spune că Emi nu vorbeşte şi că e timid. Scoatem jucăria adusă, o maşină teleghidată pentru copii cu vârsta peste 3 ani, şi i-o oferim.

Emi se bucură şi îmi întinde cutia să i-o desfac. Desfac maşinuţa şi încerc să-i arăt cum merge telecomanda. Îi arăt cum să dea cu degeţelul "înainte" şi "înapoi" dar Emi nu înţelege conceptul.

Îmi bate inima cu putere, sunt emoţionată, Răzvan e ud leoarcă. Emi împinge de maşinuţă pe covor între 2 birouri.

Îmi revin şi încep "examinarea". Îl întreb câţi ani are şi asistenta maternală îl ajută să spună "trei", dar Emi repetă mecanic.

Tiptil, asistenta maternală iese din cameră şi ne lasă în birou cu Emi şi 3 funcţionare de la protecţia copilului.

Mă întind pe covor şi încep să îl întreb pe Emi ce culoare are tricoul lui, ce culoare are maşina....Emi nu ştie culorile. Când i le arăt şi le pronunţ repetat, Emi repetă după mine. Pare că înţelege.

Observ că-i fuge un ochişor, are strabism. Le spun asistentelor sociale că asta nu scrie în dosarul medical şi copilul ar trebui examinat. Ele spun că acum observă şi ele şi precis asta este de dată recentă.


Continuăm joaca întinşi pe covor. Răzvan preia uneori conducerea jocului. Emi nu ne întreabă decat odată unde e mama. Îi răspundem că e la toaletă şi el îşi continuă nestingherit jocul.

Răzvan e copleşit, eu adun, rece, în cap, tot ce nu ştie sau nu poate să facă Emi deşi are 3 ani şi trei luni.

După 1h se încheie joaca. Emi iese pe hol şi ne aşteaptă cuminte împreună cu asistenta maternală.

Vorbim cu psiholoaga şi cu asistenta socială despre Emi. Răzvan le spune că vrea să îl ia acum acasă. Cele două se uită la mine întrebatoare. Eu răspund calmă că dorim să continuăm demersurile dar vreau să vorbesc despre situaţia lui Emi.

Psiholoaga îmi vorbeşte înţelept şi mă învaţă să mă uit la ce poate Emi, la ce potenţial are el şi nu la ce îi lipseşte.

Stabilim să revenim peste o saptămână, să obţinem o învoire de o zi şi să îl ducem pe Emi la medic în Bacau (nu avem voie să scoatem copilul din oraş), pentru o evaluare.

Plecăm cu Emi şi asistenta maternală spre statul unde locuiesc, la 30 de km de Bacău.
Ajungem într-un sat între dealuri, parcă la capăt de lume, unde, într-un apartament de bloc de 2 camere, trăiesc 3 adulti, 3 copii şi 7 pisici. Mizerie peste tot!

Intrîm în balconul transformat în bucătărie şi încercăm să aflăm ce îi place să mănânce, care este rutina lui, ce istorie are (se află de un an şi 3 luni la această asistentă maternală). Informaţiile sunt contradictorii. Prin întrebări reformulate, repetate, prin revenire asupra anumitor aspecte, înţeleg că asistenta maternală mă minte. De fapt, femeia asta nu ştie nimic despre Emi. E doar o slujbă pentru ea!

Diplomată, continui conversatia.

Sfătuiţi de asistenta socială, suntem zgârciţi cu informaţiile despre noi. Ne prezentăm doar cu numele mic şi recunoaştem că suntem din Bucureşti ptr că maşina are număr de Bucureşti.

Ne luăm la revedere şi plecăm. Răzvan izbucneşte în lacrimi şi îmi spune că vrea să fure copilul să-l ia acasă. Pe mine mă copleşesc valuri de sentimente de vinovăţie ptr că sunt atât de rece, de calculată, ptr ca în gând am pregatit deja campania de găsit medic în Bacau, de scris cereri de vizitare, de identificat X şi Y.

Răzvan îşi revine şi împreună decidem că îl vom adopta pe Emi.

Urmează o săptămână de aşteptare şi, în fine, mergem să-l luam pe Emi, la 7:00 am, din satul lui. La spitalul municipal din Bacau ne aşteaptă o asistentă şefă cu suflet care ne-a deschis toate uşile medicilor specialişti (pediatru, psihiatru infantil, cardilog,.....). Jur că nu am dat un ban nimănui! Toţi medicii ştiau povestea lui Emi şi au vrut să ajute.

Avem emoţii să nu-l speriem pe Emi. Asistenta maternală insistă să vină cu noi deşi îi spunem că avem învoire aprobată şi suntem stăpâni pe noi.

Renunţăm la proteste şi o luăm cu noi. În maşină Emi primeşte o jucărie şi e vioi. La spital îl iau în braţe şi intru cu el, singură, la pediatru. Înarmată cu maşinute, carioci, foi şi alte "bunătăţi" îl supun pe Emi la "cazne". De slab ce e nu-i pot recolta sânge. Asistenta şefă de la pediatrie îi recoltează sânge şi Emi se supune ca un om mare ca se dă bătut. Îmi vine să urlu. Copilul ăsta e prea trist, nu plânge, nu se opune.

După 2 ore de controale intrăm la psihiatrie infantilă. Emi e trezit de la 7 şi a mâncat doar un Mc toast. Stăm 20 de minute în cabinet şi Emi nu spune nici câţi ani are, nici cum îl cheamă, nu ştie să arate unde este nasul lui sau gura lui... Dar dacă îi arăt o floare şi îl întreb ce este, o identifică. Dacă îi mai arăt alte obiecte, le identifică.


Psihiatra dă nemulţumita din cap. Îmi vine repede o idee şi îl sun pe Răzvan şi i-l dau la telefon pe Emi. Emi ia telefonul în mână, spune alo, spune stricat "ce faci" şi altele pe limba lui.

Experimentul pare să nu o convingă pe psihiatra care îmi spune că pe ea o sperie tocmai aceasta uşurinţă cu care Emi se ataşează de oricine (pe mine mă văzuse cu o săptămână în urmă ptr 3 ore şi acum statea cu mine la spital de ore bune). Primim diagnostic de comportament autist şi retard în evoluţie.

Plecăm în parc, Emi descoperă maşinuţele, trenuleţul, topoganul, şi e fericit.

Ne întoarcem la ora 3 la spital ptr rezultate şi o întreagă echipă medicală este gata să mă preia şi să discute cu mine. Toţi se simt datori să mă avertizeze că Emi are retard în evoluţie, că există suspiciune de autism, că.. sunt tânără şi frumoasă şi merit mai mult.

E prea mult şi sunt singură! Emi se lipeşte de mine de parcă simte că mi-e greu.

Le explic medicilor că acest consult nu este decisiv în decizia noastră de a adopta, că el este menit să ne prezinte situaţia ca să ştim cu ce avem de luptat, că nu am venit să adopt cel mai frumos şi cel mai gras copil...

Toţi dau din umeri cu compătimire. Emi spune frumos "pa" la plecare.

Plec cu inima grea şi încerc să ascund îngrijorările. Ne mai jucăm cu Emi şi apoi îl ducem acasă.

Încă o săptămână. Citesc pe internet tot ce găsesc despre autism. Mă uit la pozele făcute cu Emi în parcul de distracţii şi decid că nu e autist şi am încheiat povestea.

Îi cumpăr masuţă şi scăunele, îi decorez camera. Mai cumpar creioane şi cărţi, jucării şi aştept următoarea vizită.

La a treia întâlnire Emi mă întâmpină gata să plângă. Asistenta maternală îmi spune că a fost stresat după experienţa de spital. Dau şi eu să plang de disperare. Îl îmbrac cu hăinuţele cele noi şi plec cu el în braţe.

Hainele îi sunt prea mari, Emi e mult sub greutatea vârstei lui. Cu toate astea, asistenta maternală nu l-a dus niciodata la medic într-un an si 3 luni. Spune ea că nu i s-a parut nimic în neregulă cu el.


Emi nu plânge, e doar tristuţ.

Plecăm cu maşina şi Emi primeşte o puşcă. E fericit.

Mergem în parc, ne dăm iar în maşinuţe, mergem cu trenuleţul, mâncăm banane, apoi mergem la Mall. Doi ochi căprui, mari de uimire, se uită avizi la magazinele din Mall. E totul nou ptr el! Mergem să mâncăm, ne dăm în jucării şi Emi e fericit.

Obosit, cere să-l iau în braţe şi îmi adoarme instantaneu. Stau nemişcată, cu Emi în braţe, 1h pe o canapea din mall. Emi doarme frumos.

Se trezeşte şi îi dau să mănânce o clatită. Mergem să îi cumpăr ceva. Intrăm într-un magazin ptr copii şi Emi se duce glonţ la jucării. Ia un camion mare şi îl târăşte. Îl rog să îl pună la loc şi el se conformează.

Cer să mi se arate adidaşi ptr el şi recunosc spăşită că nu ştiu măsura. Vânzătoarele mă ajută bucuroase. Emi stă cuminte pe scaun şi mă lasă să-l încalţ. Vânzătoarele sunt uimite cât de supus este copilul.

Emi rămâne cu adidaşii. Pare fericit. Cer şi un tricou. Emi probează un tricou ptr vârsta de 1 ani şi îi vine bine. Dar Emi are 3 ani şi 3 luni! Cumpărăm tricoul şi plecăm.

Ne oprim la Billa să cumpar de mâncare ptr acasă în speranţa că din bunătăţi va primi şi el ceva de la mincinoasa şi puturoasa asistentă maternală. Emi cere să-l iau în braţe şi se lipeşte strâns de mine. E supărat şi gata să plângă. Simt că îmi pierd minţile. Cred că Emi a înţeles că îl iubim şi simte că urmează să-l ducem acasă la mama maternală.

Incerc sa-l inveselesc cu jucarii dar nu-l intereseaza. Sta lipit de mine si asa ramanem pana ajungem acasa.

Acasă ne aşteaptă "îngrijorată" mama maternală. Îi sclipesc ochii la bunătăţile aduse şi la jucariile cumpărate ptr Emi şi nepotul ei (de-o vârstă cu Emi).

Emi se înviorează.

Plec cu inima zdrobită şi în hohote de plâns.

Aş vrea să-l iau mâine acasa dar nu mă lasă. Trebuie să aştept să mă citeze judecătoria din Bacău.

În timpul ăsta Emi e subnutrit, este speriat, bulversat emoţional, are analiza aslo foarte mare, are suflu sistolic, e răcit de peste 3 săptămâni....


Emi îl strigă pe nepotul asistentei maternale "Emi", nu are conştiinţa propriei indentităţi, nu se recunoaşte în oglindă, zâmbeşte rar....dar ţi se lipeăte de inimă cu uşurinţă.

7 comentarii:

  1. Sfarsitul acestei triste povesti care m-a facut sa plang (si nu mi se intampla prea des) nu poate fi altul decat ca voi, cei doi parinti adevarati sunteti acum alaturi de Emi , nu pot sa admit altceva.

    RăspundețiȘtergere
  2. jelize-rose.blogspot.com13 septembrie 2009, 14:57

    Vreau sa-l vad pe Emi in poze alaturi de voi , parinti iubitori si responsabili.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ana, povestea continua. Nu s-a incheiat.
    Din cauza grevei, la Bacau nu se primesc nici un fel de dosare la judecatorie. Deci nu suntem nici macar inregistrati. De la inregistrare pana te citeaza mai dureaza cel putin o luna.

    Mi-e rusine sa spun, dar imi este din ce in ce mai greu. Imi este rusine ptr ca oricat de greu mi-ar fie mie, lui Emi ii este si mai greu.

    RăspundețiȘtergere
  4. Jelize-rose, si eu il iubesc pe Emi al nostru.

    Iti multumim!

    RăspundețiȘtergere
  5. Din ce povestesti tu Anne, cred ca Emi ar face niste progrese uluitoare alaturi de voi.
    Va tin pumnii stransi si Doamne-Doamne sa va aiba in paza pe toti!

    RăspundețiȘtergere
  6. Stiti cum imi imaginez eu viitorul...viitori parinti ai lui Emi??Sa fiti suficienti de bogati ca eu sa pot fi angajata bona a lui Emi, bona care n-are un CV in acest sens , dar nu-i fura mancarea si are pregatite o multime de povesti pentru el.Ma gandesc ce-ar fi ca acum , ajunsa la matusalemica varsta de 40 de ani , sa-mi gasesc in sfarsit , slujba potrivita , adica sa am grija de Emi cat sunteti voi plecati.Pare o nebunie??

    RăspundețiȘtergere