Timpuri absurde!

E criză economică!

Urlă ziarele, urlă radiourile şi televizoarele. Ne-o spun patronii când cerem măriri de salariu sau când se pun pe disponibilizări. Ne-o spunem noi unii altora când tăiem şosetele din bugetul familiei pentru a mai cumpăra un kg de carne.

Şi totuşi! Magazinele sunt pline ochi, oamenii invadează constant străzile, maşinile sunt încă în blocaj la intersecţii şi se târăsc ca melcii unele în spatele celorlalte, noi magazine şi mall-uri se deschid, Calea Victoriei practică preţuri prohibite de te întrebi cum de mai rezistă pe piaţa afacerile alea...

Unde e criza?

Te aştepţi ca vânzătorii să se roage de tine la colţ de stradă să le cumperi marfa, taximetriştii să facă duş şi să se dea cu deodorant ca să se suie clientul în maşina lor, chelnerii să zâmbească şi să folosească pronumele personal de politeţe...şi câte şi mai câte nu te aştepţi.

Mă preumblu în viteză pe Calea Victoriei, acum două zile, şi intru pentru câteva minute în magazinul Steilmann.

În magazin o doamnă tânără probează o bluză. Îi este prea mare şi cere o măsură mai mică. Vânzătoarea, plictisită, spune că n-are dar poate să facă o comandă şi să-i aducă o măsură mai mică. Clienta întreabă ce presupune comanda. I se răspunde că trebuie să lase un număr de telefon şi va fi sunată când soseşte bluza.

Mai că te simţi în Europa de vest!

Clienta îşi lasă numele şi numărul de telefon şi vânzătoarea îi răspunde “Da, oricum nu cred că vine comanda, că nu mai are niciun magazin bluze. Şi de obicei nici nu ne vin comenzile.”

Clienta, lovită în moalele capului, întreaba cum o să afle ea dacă vine sau nu comanda. Vânzătoarea o lămureşte rapid “vă sunăm numai dacă vine comanda. Dacă nu vă sunăm, mai treceţi dumneavoastră pe aici.”

Eu sunt şocată de absurdul conversaţiei. Vânzătoarea rămâne privind în gol magazinul pustiu. Clienta pleacă confuză.

E criza! E criză de normalitate!