luni, 13 aprilie 2009

Despre singurătate

Ni se spune mereu că ne naştem şi murim singuri, că sunt multe momentele vieţii noastre în care nu e loc pentru solidaritate, că de cele mai multe ori nu te ţine nimeni de mână, nu uşurează nimeni povara de pe umerii tăi, nu varsă nimeni lacrimile tale, nu tremură carnea altuia în aşteptările tale, nici un pat nu rămâne nelocuit şi nico pernă nu şade neadormită în orele insomniilor tale DAR bucuriile tale sunt, de obicei, bucuriile tuturor.

Ei bine, astăzi nu mai cred asta. Bucuriile tale stau cu siguranţă în gâtul cuiva, strangulează de indignare respiraţia regulată a celui ce mai deunăzi era gata să îţi întindă batista pentru a-ţi ostoi durerea. Bucuriile tale stau mărturie a neputinţei altcuiva, deschid uşile îndoielilor pentru cei ce erau îmbuibaţi de mulţumire eternă, ridică semne de întrebare pentru cei ce se proclamaseră veşnici învingători (învinseseră doar valuri întregi de lacrimi din durerea ta!) şi obligă la recunoaşterea vocală a calităţilor tale.

De aceea, în zi de sărbătoare, la ceas de bucurie, nu m-am mirat când m-am trezit singură cu „bucuriile” mele, când nu unul ci TOŢI oamenii din jurul meu au devenit prea ocupaţi cu rutina vieţii lor victorioase iar orele lor au devenit prea puţine, telefoanele au amuţit, cablurile de internet au intrat în adormire şi peste tot şi toate s-a aşternut tăcerea.

Bucuriile mele au stricat cu certitudine tihna cuiva şi eu m-am trezit singură.

Nu cumva eram de mult singură ?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu