De ce s-au născut românii deprimaţi

Am petrecut, în interes de serviciu, o saptămână alături de un grup de americani. Nimic nou sub soare.

S-au infiripat veşnicele discuţii: moştenirea comunistă, corupţia, dezvoltarea, NATO, UE, FMI, discriminarea, Micul Paris, mici şi bere, papanaşi,Cismigiu...etc

Întrebată de ce Românii nu zâmbesc prea des şi de ce sunt aşa de fatalişti, am avut două răspunsuri insipirate. Pe măsură ce mă gândesc mai mult cred că am găsit explicaţiile cele mai corecte:

1. Românii nu au dinţi şi de aceea se feresc să zâmbească. Vă provoc să cercetaţi cu atenţie problema asta şi o să observaţi că până şi cei tineri au măcar câte un dinte lipsă, dinţi galbeni, tartru cât cuprinde... Despre cei trecuţi peste 50 de ani nu mai vorbesc.

2. Mioriţa. Da, citiţi corect, Mioriţa este vinovată de fatalismul românilor. Unde mai pomeneşti în literatură sau în religie mentalitatea asta de acceptare dezarmată în faţa destinului? Preotul spune să te căieşti, să fii umil şi să-ţi accepti destinul. Aşa face şi ciobanul nostru, deşi mioriţa îi vorbeşte în vis şi îl previne, el alege să NU facă nimic. Americanii îmi explicau că ei sunt învăţaţi de mici să fie proactivi, că până şi la slujba de la biserică li se spune că Dumnezeu îi îndeamnă să se ajute şi singuri.

Poveşti de început de săptămână

Dimineaţă, în metrou, doi tineri se sorb din priviri. El, de o eleganţă rafinată, încearcă parcă să se contopească în privirea ei, corpul lui, pe jumătate contorsionat, este întors către ea. Ea, reţinută, acceptă măgulită omagiul. La Universitate coboară amândoi din metrou şi păşesc degajaţi şi la fel de absenţi faţă de lumea înconjurătoare.

În picioare, în faţa lor, stă o doamnă frumoasă şi la fel de elegantă. Este însărcinată într-o lună vizibil avansată. Are faţa roşie şi pe obraji i se preling, fără încetare, şiroaie de lacrimi. Cu vizibil efort doamna ţine, cu nădejde, în mâna dreaptă o poşetă şi o plăsuţă. Delicat, îşi aranjează din când în când părul încercând să ascundă că plânge. La Universitate se aşează pe scaun, uşurată parcă de o povară.

La ieşirea de la metrou, la un colţ de stradă, două tinere îşi iau la revedere. Drăgăstos îşi îndreaptă una celeilalte ţinuta, se mângâie lacom şi par să nu mai dorească să se desprindă una de cealaltă.


Mai încolo, pe un trotuar păşeşte ţanţos o tânără brand-uită din cap până în talpi. Se îndreaptă, cu hotărârea omului care ştie foarte bine cine este şi ce are de făcut, către metrou.

Pe o altă străduţă doi tineri se ciondănesc. El pare că se roagă de ea în timp ce ea, destul de indecisă, îi reproşează că aseară a lovit-o. El se apără spunând că şi ea a dat în el.

Tehnici de “gâdilat” prietenii

Am aceeaşi bucurie imensă când primesc cadouri ca atunci când le dăuriesc. De aceea, simt în mod natural nevoia de a preţui, de a pune în valoare şi a face un spectacol din darurile acestea.

Apreciez gesturile făcute din inimă şi nu din complezenţă. Urăsc să-mi dăruieşti ceva numai pentru că trebuie, să îmi impachetezi cadoul în hârtia de la cadoul oferit de mine anul trecut, urăsc să încerci tu cadoul înainte de mi-l dărui, urăsc să-mi dăruieşti lucrurile inutile cu care te-ai căpătuit tu şi de care te descotoroseşti acum facandu-le cadou, urăsc cadourile practice despre care se spune că “prind bine la casa omului” chiar dacă se dovedesc mai apoi complet inutile.

Gesturile născute din truda minţii ce se zbate să găsească nu ceva scump dar ceva memorabil, gesturile rezultate după ore de chibzuinţă, ei bine, acestea, trebuie preţuite cum se cuvine. Cineva s-a gândit cum să-ţi facă o plăcere, cineva a rostuit cu migala la bucuria zilei tale.

Am primit un parfum spectaculos de la cineva drag şi într-o dimineaţă i-am trimis un sms: “Astăzi mă simt extrem de feminină pentru că port parfumul de la tine. Mulţumesc!”

Când mă văd cu fetele, mă îngrijesc de cu dimineaţă să port una dintre bijuteriile oferite de ele. Este un joc! Ele îmi admiră bijuteriile, ca şi când nu ar cunoaşte povestea lor, iar eu le reamintesc cine mi le-a dăruit.

Îmi doream de câteva săptămâni un ac special pentru eşarfe. Am ochit unul la o amică şi îmi doream, în secret, unul la fel. De 8 martie m-am revăzut, după timp îndelungat, cu o altă persoană dragă. Ea mi-a dăruit un ac de eşarfă. E minunat! Cum de mi-a citit gândurile? L-am purtat a doua zi şi i-am trimis un sms frumos. Eram aşa de elegantă cu acul meu cu tot!

Mai de mult cineva mi-a dăruit nişte CD-uri cu muzica Bucureştiului de altădată! Fantastic cadou! Este cel mai inspirat cadou pe care l-am primit vreodata de la persoana respectivă! Şi astăzi ascult cu drag CD-urile astea!

Acum un an am primit de la doua fete, ce mi-au devenit mai apoi foarte dragi, o glastră superbă din lut vopsit în culorile naturale ale pământului. Am aşezat-o semeaţă pe pervazul de la bucătărie şi m-am îngrijit să-i asortez o perdea care-i scoate în evidenţă splendoarea.


Săptămâna trecută am primit, de la prietena mea dragă dragă dragă, o broşă foarte trendy. Am purtat-o semeaţă a doua zi şi m-am lăudat peste tot, ca un copil mândru de jucăria lui, neuitând să menţionez cine mi-a dăruit-o.


Mi-e drag, tare drag, să îmi “gâdil” astfel prietenii!

În inima capitalei, colţ cu Bucureştiul istoric.

Am ajuns ieri, întâmplător , printre miile de drumuri pe care trebuie să le străbat zilnic, la o instituţie importantă, o organizaţie ce luptă pentru drepturile omului.

Sediul este ultra central, la 5 minute de Muzeul Naţional de Istorie, de Lipscani, de Carul cu Bere şi Biserica Stavreopoleos, vizavi de Cecul Mare…. Ce să mai zicem, în zona reperelor noastre şi a turiştilor străini ce ne vizitează capitala!

Un drum şerpuit şi provocator, pentru încălţămintea fină de primăvară, curge lin. Din loc în loc piatra cubică mai lipseşte. Atenţie la capcane!

Undeva pe dreapta, într-o curte întortocheată, se iţesc semeţe două perechi de case. O gospodină zeloasă, echipată eroic în colanţi tip iţar, 3 rânduri de pulovere şi fes asortat, bate cu nădejde un covor multicolor. Rotocoale de praf se înalţă la cer. Covorul atârnă într-o rână pe un bătător improvizat dintr-o sârmă legată de o uşă şi de un burlan de scurgere a apei.

Mă postez cuminte la uşa organizaţiei cu pricina şi privesc cu umire la activitatea casnică susţinută. Gospodina mă măsoară chiorâş de sus până jos şi se reapucă temeinic de treabă.

O muzică cu influenţe orientale inundă aerul, o fetiţă târăşte agale o găleată de gunoi, peste drum de case, la un birt de mahala bucureşteană de secol 19, se adapă grupuri grupuri de bărbaţi osteniţi de tumultul zilei.

Pitoresc! Foarte pitoresc centrul ăsta istoric al capitalei!

Despre colaţionare sau învăţământul românesc

Am rugat-o ieri pe o tânără, nu spui numele, persoană neînsemnată dar relevantă pentru segmentul pe care îl reprezintă, să colaţioneze ceva. S-a făcut linişte la telefon. Perspicace, am înţeles dilema: ce înseamna a colaţiona?

Tânara cu pricina este absolventă a două facultăţi, una umanistă, ambele la Universitatea din Bucureşti, la zi, deci nu putem măcar condamna învăţământul privat, aşa cum o facem în mod obişnuit.

Nu ştiu care este soluţia sau dacă există una.

Macbeth la Opera Română

Am fost la operă. Nu e pentru prima oară pe anul acesta şi cu siguranţă nici ultima.

Uimitoare desfăşurare de forţe, la un moment dat însoţitorii mei semnalau că erau 70 de artişti pe scenă, fantastice decoruri şi frumoase costume.

Pentru că nu am nici un fel de educaţie muzicală, am să spun doar că mie mi-a sunat perfect orchestra, iar dirijorul a fost stăpân absolut.

O poveste spusă cu maiestrie pe parcursul a trei ore de trudă năpraznică.

Să mai spun că un bilet la categoria I costă doar 53 Ron în timp ce un film la Mall e 25 Ron?

Inegal, precum societatea în care trăim!

Şi pentru că mâine este 8 martie, vreau să închei optimist spunând că bărbaţii nu pot face nimic de unii singuri, nici măcar o crimă. Dacă nu erau maşinaţiunile sofisticate ale lui Lady Macbeth, dorinţa de mărire a lui Macbeth nu se materializa. :)

După 20 de ani...

După 20 de ani, pe fugă, se organizează reuniunea de clasă a absolvenţilor clasei a 12-a A, 1989, de la Liceul de Filologie-Istorie nr. 1 "Iulia Haşdeu", din Bucureşti.

Amintiri dragi mă încearcă şi de câteva zile sunt îngropată de carneţele, poze şi scrisori aducătoare de doruri ascunse.

Pentru că mă lupt cu eroism împotriva melancoliei ce mă încearcă, decretez cinic: uff, doar o lună până la întâlnire? Păi când să am eu timp de :liposucţie, implanturi, ajustări cosmetice, croitoreasă şi alte alea? Cum să mă prezint astfel la marea inspecţie? Mai ales că la întâlnirea de 10 ani nu eram în ţară, aşa că am absentat!

Să mai adaug că am păstrat sarafanul, cămaşa şi carnetul UTC?

Mai mult despre cum sa daruim

ASCHF–R Filiala Bucuresti - Centrul de zi AURORA
Str. Tepes Voda nr. 86
Cod fiscal: 5110799
Bucuresti, sector 2 IBAN: RO 42 BRDE 441 SV 145 4880 4410
Telefon/fax: 021/ 322 BRD – Groupe Societe Generale – Ag. CAROL e-mail: centrul.aurora@yahoo.com www.czaurora.ro



Se apropie perioada in care avem “datoria” de a depune declaratia pe venit global, pentru anul 2008!

Va prezentam cateva date despre ce inseamna virarea a 2%, catre un ONG!

2% …? Din impozitul tau?… Pentru un ONG?

Poti face asta! Pentru cei mai putin norocosi, pentru cei care au mare nevoie.

Pentru copiii cu dizabilitati din Centrul de zi AURORA!

Cu toţii suntem preocupaţi de greutăţile de zi cu zi.
Există oameni care au responsabilităţi şi probleme speciale.
Există părinţi care trăiesc drama de a avea un copil cu dizabilitati!

Ei merită o şansă!

De fapt nu faceti sponsorizari sau donatii, nu dati nici un leu in plus. Pur si simplu spune-ti statului ca 2% din munca ta sa nu fie pierduta in neantul bugetului de stat, ci alegeti sa fie folosita in beneficiul copiilor cu dizabilitati.
Va implicati social si aratati ca va pasa! De comunitate, de semeni!
Fiţi alături de noi în încercarea de a le oferi acestor copii şansa de a ieşi din casă şi de a fi incluşi într-un sistem de educaţie.

Costul de funcţionare al unui centru de zi nu este diferit faţă de costul altei structuri pentru copii: şcoala, gradiniţă…

Pe langa celelalte lucruri firesti pe care si le doreste un copil la aceasta varsta(jucarii…jocuri..) copiii cu dizabilitati isi doresc sa mearga … sa vorbeasca… sa se joace…. Indiferent cat ne-ar fi noua, adultilor, de greu, trebuie sa avem intelepciunea si sa ne gandim ca de fapt ei poarta povara … si totusi zambesc! Putem insa sa-i ajutam si dumneavoastra puteti sa ne sprijiniti in aceasta munca!

Va rugam sa multiplicati si sa transmiteti acest mesaj colegilor, prietenilor, familiei dumneavoastra….

Formularul pe care il atasam este deja completat cu datele noastre, dv. aveti de completat datele personale si de semnat. Puteti sa depuneti dumneavoastra declaratia sau puteti sa ne-o retrimiteti prin posta iar noi le depunem la fiecare admninistratie.

Va multumim!

Eugenia Lica