Visez la mai mult.

Acum 10 ani mă plimbam pe străzi lăturalnice prin partea săracă a Londrei. Uneori, din metrou (în zona aia era la suprafaţă), priveam cu jind la bucătăriile luminate şi încercam să îmi imaginez vieţile locatarilor, ore domestice de cină, ritualul de seară, paşi târşiţi pe podea, vorba domoală, glasuri de copii, televizorul, strângeri de mână, promisiuni pentru a doua zi...

Mai târziu am făcut exerciţiul ăsta şi acasă. În spatele fiecărei ferestre luminate se află o poveste, de fiecare dată alta dar domestică, aşezată. Închideam ochii şi-ncepeam să-mi depăn povestea. Îmi spuneam cu încredere oarbă că într-o zi am să am şi eu o bucătărie, că la ceas de cină o să îmi adun familia, paşii grăbiţi vor lăsa ecou pe podeaua bucătăriei, televizorul o să zumzaie în surdină şi cineva o să mă strângă fierbinte în braţe la înserare.


Eram atât de săracă încât visul ăsta de “bogăţie” cumpătată îmi ţinea de frig, de foame şi uneori de dor.

Astăzi mă adun la becul bucătăriei mele moderne, clincketul capacelor cântă molcom a cină, paşi hulpavi se adună sub masă, răspunsuri monosilabice sunt scoase cu forcepsul, degetele mele freamătă de aşteptare şi nimic nu se mai întâmplă la înserare.

Nu sunt bogată nici astazi dar visez la mai mult.