Băiatul de la casa de copii nr 10

Vanya e curios, vorbeşte, întreabă, are gânduri şi aşteptări, e speriat, e singur şi uneori are speranţă.

Pe lângă Vanya, în aceeaşi încăpere, Igor îşi petrece zilele într-un premergător fixat de podea aşa încât maşinăria nu-şi serveşte scopul, e doar o mică închisoare.

Andrei, prietenul lui Vanya, stă la masă şi îşi leagănă capul, aşa cum fac de fapt toţi copiii imobilizaţi în premergătoare. După rugi repetate Vanya primeşte o jucărie boantă. Încearcă să-i capteze atenţia lui Andrei. Dar Andrei priveşte în gol, mintea lui este departe.

Tolya, orb, caută cu mainile în jurul său după o jucărie. Nu există jucării.

Igor îşi izbeşte capul de barele pătuţului în încercarea disperată de a atrage atenţia. Nastya, îngrijitoarea, îl igonoră. Igor îşi izbeste capul cu ferocitate. Vanya îi vede vânătăile crescând.

Într-un colţ, mica Valeria scânceşte mocnit.


Copiii nu au voie să se târască pe covor. Sunt prea slabi şi bolnavi ca să meargă. Media de vârsta a celor ce supravieţuiesc aici este 7-8 ani. Vanya are deja 6. Lupta lui începe acum şi este contra cronometru.

Zeama zilnică, servită în grabă, fierbinte, aproape niciodată cu pâine, e prea puţin probabil să-l ajute să se facă mare.

Vanya are 6 ani şi este etichetat de medici „imbecil”. Mai apoi, este trimis la o casă de adulţi bolnav mintal.


Asta este povestea unui băiat salvat din coşmarul unui orfelinat rusesc al anilor 90.

Îmi aduce aminte de poveştile cu leagănele de copii din România anilor 90. Şi înţeleg de unde am luat noi, românii, modelul.


Mă sperie însă că acum, în 2009 , medici români, psihologi sau psihiatri, mai pun încă un diagostic grav, ca un verdict, după doar 10-20 de minute de examinare.

Se joacă de-a Dumnezeu dar îl servesc pe diavol.