miercuri, 21 ianuarie 2009

Despre adopţie

Nu am să spun cum am ajuns la asta. Ce gânduri, ce emoţii, ce resorturi s-au trezit în mine şi cât a durat ca să iau o asemenea decizie.

Am să vorbesc despre procesul în sine.
Am mers la Direcţia de Protecţie şi Asistenţă a Copilului din cadrul Primăriei sectorului în care domiciliez şi am completat o cerere. Nu, nu este o cerere de adopţie.

Primul pas, atunci când o persoană/familie doreşte să adopte un copil, îl constituie obţinerea unui document ce atestă capacitatea de a adopta. Atestatul se obţine după ce completezi un formular, depui un morman de acte, faci nişte controale la pshilogul şi psihiatrul propus de Direcţie (firesc, de altfel), ţi se fac vizite la domiciliu, anchetă socială la serviciu şi în rândul cunoscuţilor.

După ce toate aceste formalităţi au fost îndeplinite, se cheamă că ai depus cererea de obţinere a atestatului. În termen de două luni, dacă întruneşti toate condiţiile, primeşti atestatul care este valabil doar un an.

După obţinerea atestatului urmează lunga aşteptare. De ce?
Săptămânal Direcţia eliberează 4 atestate, primeşte 5 noi solicitări de a obţine atestatul, dar de abia la fiecare două luni înregistrează în sistem un copil adoptabil.

Ce înseamnă un copil adoptabil? Înseamnă că situaţia acestui copil este clară şi irevocabilă din punct de vedere juridic. Doar judecatorul este cel care decide acest lucru. Doar pe baza actului eliberat de tribunal acel copil devine adoptabil.

În România sunt mulţi copii în situaţie de risc, abandonaţi (nu însă cu acte), copii ce trăiesc în neagra mizerie în case derăpănate sau cutii de carton, copii ce trăiesc în familii cu părinţi abuzivi.

Legislaţia română, prin modificările sale din ultimii ani, încurajează menţinerea copilului în familie prin căutarea rudelor de până la gradul 4. Asta înseamnă că fiecare unchi, mătuşă, bunic....este solicitat/ă să-şi dea în scris acordul pentru ca acel copil să devină adoptabil. Nu contest această decizie a statului. Sigur, e mai bine ca un copil să crească în propria familie decât în instituţii sau la o mamă maternală.

O mamă îşi poate da acordul, în scris, la notariat, pentru a-şi încredinţa copilul spre adopţie de abia dupa 60 de zile de la naştere. Aceasta este perioada în care mamele suferă încă şocul naşterii şi se consideră că nu judecă limpede. Dar şi după ce şi-a dat acest acord, tot mai poate reveni asupra deciziei atunci când se află în faţa instanţei şi este întrebată, pentru ultima oară, dacă este de acord să-şi dea copilul spre adopţie.

Practic, la o lună şi jumătate, un copil nedorit de mamă poate intra în procesul de a deveni adoptabil. Acesta este momentul în care asistentul social începe să întocmească actele copilului pentru a îi depune dosarul la tribunal.

Acum începe vânătoarea rudelor de până la gradul 4, rude necunoscute, cu domicilii instabile...Se începe colaborarea cu poliţia, căreia i se solicită, în scris, date privind domiciliul acestor rude. Poliţia anchetează şi răspunde, la rândul sau, în scris rezultatul anchetei sale. Apoi, cum rudele acestea nu domiciliază în sectorul/judeţul în care profesează asistentul social, se contactează asistentul social din teritoriu şi acestuia îi revine sarcina de a obţine declaraţia scrisă a rudelor, cum că renunţă la custodie.

Statul, asistentul social implicit, este obligat să consilieze aceste rude, să le informeze asupra drepturilor lor de a creşte acest copil fie şi numai în formula de "încredinţare spre creştere", cu indemnizaţii remunerate de la bugetul de stat.

De abia după ce rudele refuză, asistentul social solicită acceptul, în scris, al acestora.

Până la acest moment copilul a împlinit deja patru luni. A gângurit, şi-a ridicat ochii asupra celor din jur căutând-o pe ea- MAMA. Este etapa în care se trece de la hrana bazată numai pe lapte, la introducerea treptată şi a altor gusturi. Deja se rostogoleşte. Zâmbeşte. Strânge pumnuţul şi apucă tot ce are în jur, în special jucăriile, dacă le are. Nu e nimeni lângă el să-l legene seara, să-i cânte cântece de leagăn, să-l mângâie, să -l însoţească pe drumul miraculos al descoperirii culorilor, sunetelor....

Dar să ne întoarcem la asistentul social. În sarcina sa intră, deci, primirea cererilor de atestare a noilor persoane dornice să adopte, consilierea acestora, training-ul lor (părinţii trebuie să parcurga un număr obligatoriu de ore predate de asistentul social), să facă anchetele necesare, să depună dosare la judecătorie, să se prezinte, la termene, în instanţă ori ce câte ori este solicitat, să caute copii adoptabili părinţilor cu atestat, să viziteze copilul adoptat pentru o perioadă de doi ani de la adopţie, să clarifice situaţia copiilor abandonaţi pregătind dosarul lor pentru a putea deveni adoptabili.

Sună mult, nu-i aşa ? Dacă adaug că în sectorul 5, sectorul în care locuiesc eu, există doar doi asistenţi sociali, cum sună?

Vă spun eu, în calitate de persoană ce doreşte să adopte, sună dezarmant.


Dacă ne gândim că nu toate mamele hotărăsc încă de la naştere să îşi abandoneze copilul, că există mame ce fug din spital după naştere şi-şi abandonează copilul, asta după ce s-au internat sub nume fals, că există părinţi care nici nu vor/pot să-şi crească copiii dar nici nu decid să-i dea spre adopţie...avem tabloul complet.


Concluzia este că pentru a adopta un copil sănătos trebuie să aştepţi cel puţin un an, iar uneori mai mult decât atât. După un an de la obţinerea atestatului de persoană/familie ce are dreptul să adopte trebuie deja să începi procedura de re-atestare.

Şansele de a adopta un copil până într-un an sunt minime. Copiii pot fi identificaţi oriunde în ţară şi odată început procesul trebuie să rămâi în stand by. Asistentul social te poate suna oricând să-ţi spună că a identificat pentru tine un copil la Cluj. Nu-ţi rămâne decat să laşi totul baltă şi să pleci acolo.

Urmează vizite asistate, perioadă de probă de 3 luni, în care ţi se dă copilul acasă spre îngrijire, şi după aceea poţi decide adoptarea, adică să începi demersurile de adopţie în instanţă.

În instanţă, ca în instanţă! Termene, chemări, audieri, documente...

La un moment dat ai verdictul definitiv şi irevocabil: ADOPTAT.

Apoi, mergi la primaria de domiciliu, soliciţi un certificat nou de naştere, un nume nou...

Pentru următorii doi ani aştepţi vizite anunţate, sau nu, de la direcţia de protecţie şi asistenţă a copilului.

Am obosit! Nu mai am energie să vorbesc despre nenumăratele întrebări pe care ţi le pui, despre temerile privind moştenirea genetică, despre controalele medicale amănunţite pe care tu, în calitate de adoptator, ar trebui să le efectuezi copilului în perioada de probă de 3 luni, controale menite nu să te ajute să decizi dacă îl adopţi sau nu ci să te ajute să ştii cu ce ai de luptat, ce ai de "reparat" pentru ca acel copil să aibă toate şansele la o viaţă normală. Nu mai am energie să vorbesc despre cum îi spui copilului că a fost adoptat, despre explicaţiile pe care trebuie să le dai vecinilor, familiei, prietenilor, când apari deodată cu un copil de 2-3 ani. Sunt prea epuizată să mai spun că legislaţia nu îţi dă nici un drept (concediu de îngrijire copil sau alte asemenea facilităţi) până nu ai decizia definitivă şi irevocabilă de înfiere. Nici vorbă să scoţi copilul din ţară până la aceasta clipă.

Am obosit!

14 comentarii:

  1. Mda, e normal sa nu se inghesuie lumea sa comenteze... unu: pentru ca nu ne mai mira nimic, doi: pentru ca cei ca mine, adoptati, prefera sa le multumeasca celor care le-au schimbat viata in bine intr-un cadru mai personal si mai discret.
    Este de inteles de ce ma refer la 'multumiri', chiar din sentimentele ce razbat din textul postat... Cu toate acestea, OBOSEALA trece, iar Binele rezultat nu poate fi cuantificat pentru nici una dintre parti, adoptivi si adoptati deopotriva. Curaj!

    RăspundețiȘtergere
  2. BogdanRa, Iti multumesc. Nu simt insa ca merit felicitari, nu fac nimic iesit din comun.
    Am scris, insa, despre procesul de adoptie sperand sa fiu de ajutor si altor persoane dornice sa faca pasul. Mie mi-a luat foarte mult timp sa inteleg ce trebuie sa fac si cum si nu doresc sa mai treaca nimeni prin "nebuloasa" asta.

    RăspundețiȘtergere
  3. CataG, iti multumesc din suflet pentru postare, pentru urare.

    Obosisem doar sa astern pe "hartie" toate cele....In rest, raman neobosita.

    Nimic nu poate sa ma opreasca din drum.

    RăspundețiȘtergere
  4. Anne, te felicit pentru decizia luata. lucrez in sistem si stiu ce inseamna un asemenea demers. Este extenuant si deprimant. Faptul ca nu ai abandonat dovedeste ce puternici sunteti. Sunt sigura ca vei fi o mamica minunata pentru micutul norocos, oricine va fi el.
    Draga mea, iti multumesc, in calitate de asistent social, care vede multe tragedii, in numele tuturor copiilor care asteapta o mamica.
    Gestul tau imi intareste speranta in binele uman!

    RăspundețiȘtergere
  5. Flori, nici o clipa nu m-am gandit la binele uman. Nu am sa pretind aici ca sentimente "divine" s-au pogorat asupra mea si de aceea am ajuns aici.

    Vreau sa fiu mama, acesta este adevarul. Vreau sa umplu golul asta imens din sufletul meu, vreau sa ma implinesc in toate formele posibile unei femei, vreau sa pot impartasii si copilului meu din tainele limbii engleze, din tainele lumii, asa cum am facut cu generatii de elevi sau de copii de prieteni. Vreau sa impodobesc si eu brad frumos de Craciun pentru copilasul meu, pentru ca altfel este trist. Vreau sa-mi spuna si mie cineva mama.

    Vezi, Flori, toti acesti "vreau" se refera la mine, la ce primesc eu, de aceea nu simt/cred ca fac un gest altruist.

    RăspundețiȘtergere
  6. Succes! Sper ca dorintele tale sa se implineasca si cu ele si visurile unui copilas care in mod sigur merita o mama puternica ca tine. Curaj si bafta!

    RăspundețiȘtergere
  7. Kris, iti multumesc!
    Imi fac bine reactiile astea. Deja amici de-ai mei au inceput sa-mi explice ca "ma complic", ca poate nu am epuizat toate sansele de a avea un copil al meu....Uf!!!!

    Oamenii astia nu inteleg nimic!

    Si daca maine, printr-o minune, as ramane insarcinata, hotararea mea ar ramane aceeasi.

    E dincolo de cuvinte tot ce simt.

    RăspundețiȘtergere
  8. Si eu ma gandeam (e adevarat, inca superficial comparativ cu Anne), si deja intampin dificultati direct din familie, ce e mai departe suna si mai rau...

    RăspundețiȘtergere
  9. Volunteer's Princess, de la momentul in care am inteles ca nu pot avea un copil nascut de mine si pana cand am inceput sa discut despre asta cu sotul meu au trecut 6 luni. De atunci a mai trecut un an si jumatate. Lucrurile astea trebuie sa se intample natural, firesc si da, trebuie sa existe o decizie comuna a celor doi parteneri. Restul familiei.....Nici tatal meu nu a avut o reactie pozitiva. Am fost trista dar nu m-a impiedicat sa continui.

    RăspundețiȘtergere
  10. Eu am adunat aproape toate documentele. Am alergat cam doua saptamani. Sper ca vineri sa pot depune cererea.

    RăspundețiȘtergere
  11. Am trecut prin toate fazele astea, numai ca in 2004 nu era chestia asta cu rudele pana la gradul 4 sa li se ceara consimtamantul. Acum noi suntem pe clasa I si mai vrem un fratior sau o surioara.
    succes fetelor si nu va dati batute, este minunat sa fii mama, chiar si adoptiva

    RăspundețiȘtergere
  12. eu ma numesc valentina si am fost adoptata si cred ca mama si tatal meu chiar daca m-au adoptat ei se numesc parinti adevarati pentru ca mama cealalta a fost saraca si m-a lasat. acum am o mama si un tata care sunt adevarati. asa simt eu.am 9 ani si-mi iubesc extrem de mult mamicuta si taticul.

    RăspundețiȘtergere
  13. Poate ne spui si daca ai adoptat intre timp... :)

    RăspundețiȘtergere