Despre nimic: Timpuri absurde!

Despre nimic: Timpuri absurde!

Timpuri absurde!

E criză economică!

Urlă ziarele, urlă radiourile şi televizoarele. Ne-o spun patronii când cerem măriri de salariu sau când se pun pe disponibilizări. Ne-o spunem noi unii altora când tăiem şosetele din bugetul familiei pentru a mai cumpăra un kg de carne.

Şi totuşi! Magazinele sunt pline ochi, oamenii invadează constant străzile, maşinile sunt încă în blocaj la intersecţii şi se târăsc ca melcii unele în spatele celorlalte, noi magazine şi mall-uri se deschid, Calea Victoriei practică preţuri prohibite de te întrebi cum de mai rezistă pe piaţa afacerile alea...

Unde e criza?

Te aştepţi ca vânzătorii să se roage de tine la colţ de stradă să le cumperi marfa, taximetriştii să facă duş şi să se dea cu deodorant ca să se suie clientul în maşina lor, chelnerii să zâmbească şi să folosească pronumele personal de politeţe...şi câte şi mai câte nu te aştepţi.

Mă preumblu în viteză pe Calea Victoriei, acum două zile, şi intru pentru câteva minute în magazinul Steilmann.

În magazin o doamnă tânără probează o bluză. Îi este prea mare şi cere o măsură mai mică. Vânzătoarea, plictisită, spune că n-are dar poate să facă o comandă şi să-i aducă o măsură mai mică. Clienta întreabă ce presupune comanda. I se răspunde că trebuie să lase un număr de telefon şi va fi sunată când soseşte bluza.

Mai că te simţi în Europa de vest!

Clienta îşi lasă numele şi numărul de telefon şi vânzătoarea îi răspunde “Da, oricum nu cred că vine comanda, că nu mai are niciun magazin bluze. Şi de obicei nici nu ne vin comenzile.”

Clienta, lovită în moalele capului, întreaba cum o să afle ea dacă vine sau nu comanda. Vânzătoarea o lămureşte rapid “vă sunăm numai dacă vine comanda. Dacă nu vă sunăm, mai treceţi dumneavoastră pe aici.”

Eu sunt şocată de absurdul conversaţiei. Vânzătoarea rămâne privind în gol magazinul pustiu. Clienta pleacă confuză.

E criza! E criză de normalitate!

Băiatul de la casa de copii nr 10

Vanya e curios, vorbeşte, întreabă, are gânduri şi aşteptări, e speriat, e singur şi uneori are speranţă.

Pe lângă Vanya, în aceeaşi încăpere, Igor îşi petrece zilele într-un premergător fixat de podea aşa încât maşinăria nu-şi serveşte scopul, e doar o mică închisoare.

Andrei, prietenul lui Vanya, stă la masă şi îşi leagănă capul, aşa cum fac de fapt toţi copiii imobilizaţi în premergătoare. După rugi repetate Vanya primeşte o jucărie boantă. Încearcă să-i capteze atenţia lui Andrei. Dar Andrei priveşte în gol, mintea lui este departe.

Tolya, orb, caută cu mainile în jurul său după o jucărie. Nu există jucării.

Igor îşi izbeşte capul de barele pătuţului în încercarea disperată de a atrage atenţia. Nastya, îngrijitoarea, îl igonoră. Igor îşi izbeste capul cu ferocitate. Vanya îi vede vânătăile crescând.

Într-un colţ, mica Valeria scânceşte mocnit.


Copiii nu au voie să se târască pe covor. Sunt prea slabi şi bolnavi ca să meargă. Media de vârsta a celor ce supravieţuiesc aici este 7-8 ani. Vanya are deja 6. Lupta lui începe acum şi este contra cronometru.

Zeama zilnică, servită în grabă, fierbinte, aproape niciodată cu pâine, e prea puţin probabil să-l ajute să se facă mare.

Vanya are 6 ani şi este etichetat de medici „imbecil”. Mai apoi, este trimis la o casă de adulţi bolnav mintal.


Asta este povestea unui băiat salvat din coşmarul unui orfelinat rusesc al anilor 90.

Îmi aduce aminte de poveştile cu leagănele de copii din România anilor 90. Şi înţeleg de unde am luat noi, românii, modelul.


Mă sperie însă că acum, în 2009 , medici români, psihologi sau psihiatri, mai pun încă un diagostic grav, ca un verdict, după doar 10-20 de minute de examinare.

Se joacă de-a Dumnezeu dar îl servesc pe diavol.

Cum plâng?

Când obosită ajung târziu în noapte acasă şi nu am nici măcar sentimentul că mi'am făcut datoria, încep să plâng când soţul mă întreabă iritat când aveam de gând să mai vin. Atunci plâng şoptit, în duş, sub jeturi nemiloase de apă care îmi tăinuiesc indignarea.


Când fac şi desfac bugetul familiei mele, la fiecare sfârşit de săptămână, şi în realitate nimic nu arată aşa de clar ca pe hârtie, plâng. Atunci plâng a neputinţă, în tăcere, doar lacrimile ]mi curg pe obraji.

Când somnul,ăla puţin, e mereu întrerupt de liste mentale cu To Do, iar zorii zilei mai adaugă lucruri la lista mea, plâng duios, îmi plâng de milă.

Când nu ştiu să mă bat fizic şi nu pot să înjur birjîreşte nedreptatea sau mitocănia, plâng. Plâng cu tristeţe resemnată. Nu cred în vremuri mai bune.

Când îmi este dor de mama, plecată mult prea devreme într'un loc neştiut, plâng cu sughiţuri ca un purcel injunghiat.Atunci durează mai mult. Plâng ore în şir.

Când sunt minţită, înşelată, jignită, folosită....plâng.E un plâns indignat.

Când iubesc şi mesajul meu nu ajunge, iar iubitul meu mă înţelege greşit, îmi răstălmăceşte cuvintele, plâng disperat. Atunci mă tem că nu mai e loc pentru mine nicăierea. Atunci nici acasă nu mai există şi lacrima rămâne singurul meu companion.

Mi-s frumoasă!

Nu, nu m-am trezit de dimineaţă să-mi spun în oglindă ce minunată sunt. Nu, nu mă iubesc, mai deloc aş spune, şi nu îmi îngrijesc cu sfinţenie fiecare bucăţică de piele.

Îmi place să-mi aud soţul spunându-mi , cât de des posibil, că sunt frumoasă, că am o faţă de copil, dar asta e aşa, ca de la sine înţeles, parte din job description-ul de soţ.

Când fetele, prietenuţele mele, îmi spun că am o faţă frumoasă, că nu am riduri şi coşuri, că nu-mi arăt vârsta, mi se pare că e un compliment- frumos ca între fete.

Când merg la coafor urăsc să mă văd în oglindă despuiată de toate firele mele de păr, cam rare ce-I drept, ude, şi date pe spate, în incercarea de a retuşa forma feţei cu cea mai trendy tunsoare. Atunci mi se iţesc obraznice fălcuţele bucălate, ochii prea mici şi rotunzi, nasul prea mare, urechile pitici, aproape invizibile…

Şi totuşi!

De dimineaţă m-a primit Pericle (v-am mai scris aici despre el) la ora 7. E ocupat Pericle, ce ştiţi voi, toată populaţia Bucureştiului l-a asaltat.

Vopsit, tuns şi frezat! Şi repede Pericle că mai aşteaptă şi alte fete la rând iar eu trebuie să ajung la scârbici.

Pericle s-a conformat! Iar eu, cu vopseaua în cap şi părul lipit de scalp, m-am analizat în oglindă.

Faţa netedă! Mm, e bine. Ce-I drept şi fondul de ten brand-uit face minuni. Ochii mici şi rotunzi , ca două margele, au pleoapa bine colorată, rimelul e bine aplicat. Nu, nu e rău deloc. Buzele cărnoase şi vopsite de la natură şed şi ele la locul lor. Urechile pitici stau ascunse sub buclele magice create de Pericle.

Hai mă că mi-s frumoasă!

Gânduri pentru fiul meu

Dragul meu, îţi scriu din trecut spre viitor.


Astăzi, în ziua nunţii tale, nu am alt dar decât viaţa noastră. Am visat şi dorit ce-i mai bun pentru tine. Am făcut, poate, toate greşelile mamelor zeloase, prea protective.

Te-am copleşit cu atenţia mea, te-am izolat uneori cu dragostea mea, te-am plictisit alteori cu fricile mele...

Pe mine nici o mamă de baiat nu m-a plăcut. Deşi mi-am jurat că am să procedez altfel, mă tem să nu mă fi transformat în coşmarurile mele.

Şi dacă astăzi, matur fiind, poţi să mă ierţi, promit să fiu gata să o iau de la capăt. 

De ce să adopţi? Ce să adopţi?

Doream să înfiez o fetiţă, ani de zile am visat-o cu ochii deschişi şi închişi, i-am ales în gând nume, rochite şi fundiţe.

La început visam să o nasc eu, să aibă ochii albaştri ca marea, să semene cu soţul meu la chip şi cu mine la voinţă şi putere de muncă.

Când am renunţat la visul naşterii, m-am gândit să fie orice fel de fetiţă, de orice etnie, cu orice culoare a părului sau a ochilor, cu orice tip de piele, dar să fie fetiţă.

Sistemul mă poartă pe drumuri de mai bine de şase luni, aşa că după bâlbăieli şi amăgiri (v-am găsit un băieţel, v-am găsit o fetiţă, v-am găsit doi fraţi, v-am găsit un nou născut.....) sunt anunţată că au identificat un băieţel la Bacău şi trebuie să mergem să îl vedem.

La capătul puterilor, am plâns o noapte întreagă, m-am certat în gând cu soarta, cu viaţa mea, cu lucrurile pe care nu le-am facut..., apoi , resemnată, mi-am luat adio de la Ozana.

Am plecat spre Bacău cu inima goală, mânată de sentimentul datoriei: dacă nu pot să nasc un copil, atunci trebuie să adopt copilul care-mi este trimis.

Ajung la Asistenţa copilului din Bacău şi sunt introdusă într-un birou meschin, strâmt, unde mi se pune în faţă un dosar. Încep să citesc raportul birocratic şi sec întocmit pentru copilul Emanuel Constantin, în vârstă de 3 ani şi 3 luni.

Citesc cum a fost aruncat din căruţă, cum a fost găsit de poliţie..... Nu plâng, dar decid rapid, la rece şi cu înţelepciunea celor 38 de ierni pe care le număr, că voi adopta acest copil indiferent de cum arată sau este.

Semnăm o declaraţie că am luat la cunoştinţă situaţia copilului şi suntem introduşi într-un alt birou. Acolo intră o doamnă cu un copil mărunţel, slăbuţ, sărmănuţ, cu privirea tipică copiilor din sector, a celor lipsiţi de o familie.

Eu şi Razvan ne prezentăm. Îl intreabăm cum îl cheamă dar asistenta maternală ne spune că Emi nu vorbeşte şi că e timid. Scoatem jucăria adusă, o maşină teleghidată pentru copii cu vârsta peste 3 ani, şi i-o oferim.

Emi se bucură şi îmi întinde cutia să i-o desfac. Desfac maşinuţa şi încerc să-i arăt cum merge telecomanda. Îi arăt cum să dea cu degeţelul "înainte" şi "înapoi" dar Emi nu înţelege conceptul.

Îmi bate inima cu putere, sunt emoţionată, Răzvan e ud leoarcă. Emi împinge de maşinuţă pe covor între 2 birouri.

Îmi revin şi încep "examinarea". Îl întreb câţi ani are şi asistenta maternală îl ajută să spună "trei", dar Emi repetă mecanic.

Tiptil, asistenta maternală iese din cameră şi ne lasă în birou cu Emi şi 3 funcţionare de la protecţia copilului.

Mă întind pe covor şi încep să îl întreb pe Emi ce culoare are tricoul lui, ce culoare are maşina....Emi nu ştie culorile. Când i le arăt şi le pronunţ repetat, Emi repetă după mine. Pare că înţelege.

Observ că-i fuge un ochişor, are strabism. Le spun asistentelor sociale că asta nu scrie în dosarul medical şi copilul ar trebui examinat. Ele spun că acum observă şi ele şi precis asta este de dată recentă.


Continuăm joaca întinşi pe covor. Răzvan preia uneori conducerea jocului. Emi nu ne întreabă decat odată unde e mama. Îi răspundem că e la toaletă şi el îşi continuă nestingherit jocul.

Răzvan e copleşit, eu adun, rece, în cap, tot ce nu ştie sau nu poate să facă Emi deşi are 3 ani şi trei luni.

După 1h se încheie joaca. Emi iese pe hol şi ne aşteaptă cuminte împreună cu asistenta maternală.

Vorbim cu psiholoaga şi cu asistenta socială despre Emi. Răzvan le spune că vrea să îl ia acum acasă. Cele două se uită la mine întrebatoare. Eu răspund calmă că dorim să continuăm demersurile dar vreau să vorbesc despre situaţia lui Emi.

Psiholoaga îmi vorbeşte înţelept şi mă învaţă să mă uit la ce poate Emi, la ce potenţial are el şi nu la ce îi lipseşte.

Stabilim să revenim peste o saptămână, să obţinem o învoire de o zi şi să îl ducem pe Emi la medic în Bacau (nu avem voie să scoatem copilul din oraş), pentru o evaluare.

Plecăm cu Emi şi asistenta maternală spre statul unde locuiesc, la 30 de km de Bacău.
Ajungem într-un sat între dealuri, parcă la capăt de lume, unde, într-un apartament de bloc de 2 camere, trăiesc 3 adulti, 3 copii şi 7 pisici. Mizerie peste tot!

Intrîm în balconul transformat în bucătărie şi încercăm să aflăm ce îi place să mănânce, care este rutina lui, ce istorie are (se află de un an şi 3 luni la această asistentă maternală). Informaţiile sunt contradictorii. Prin întrebări reformulate, repetate, prin revenire asupra anumitor aspecte, înţeleg că asistenta maternală mă minte. De fapt, femeia asta nu ştie nimic despre Emi. E doar o slujbă pentru ea!

Diplomată, continui conversatia.

Sfătuiţi de asistenta socială, suntem zgârciţi cu informaţiile despre noi. Ne prezentăm doar cu numele mic şi recunoaştem că suntem din Bucureşti ptr că maşina are număr de Bucureşti.

Ne luăm la revedere şi plecăm. Răzvan izbucneşte în lacrimi şi îmi spune că vrea să fure copilul să-l ia acasă. Pe mine mă copleşesc valuri de sentimente de vinovăţie ptr că sunt atât de rece, de calculată, ptr ca în gând am pregatit deja campania de găsit medic în Bacau, de scris cereri de vizitare, de identificat X şi Y.

Răzvan îşi revine şi împreună decidem că îl vom adopta pe Emi.

Urmează o săptămână de aşteptare şi, în fine, mergem să-l luam pe Emi, la 7:00 am, din satul lui. La spitalul municipal din Bacau ne aşteaptă o asistentă şefă cu suflet care ne-a deschis toate uşile medicilor specialişti (pediatru, psihiatru infantil, cardilog,.....). Jur că nu am dat un ban nimănui! Toţi medicii ştiau povestea lui Emi şi au vrut să ajute.

Avem emoţii să nu-l speriem pe Emi. Asistenta maternală insistă să vină cu noi deşi îi spunem că avem învoire aprobată şi suntem stăpâni pe noi.

Renunţăm la proteste şi o luăm cu noi. În maşină Emi primeşte o jucărie şi e vioi. La spital îl iau în braţe şi intru cu el, singură, la pediatru. Înarmată cu maşinute, carioci, foi şi alte "bunătăţi" îl supun pe Emi la "cazne". De slab ce e nu-i pot recolta sânge. Asistenta şefă de la pediatrie îi recoltează sânge şi Emi se supune ca un om mare ca se dă bătut. Îmi vine să urlu. Copilul ăsta e prea trist, nu plânge, nu se opune.

După 2 ore de controale intrăm la psihiatrie infantilă. Emi e trezit de la 7 şi a mâncat doar un Mc toast. Stăm 20 de minute în cabinet şi Emi nu spune nici câţi ani are, nici cum îl cheamă, nu ştie să arate unde este nasul lui sau gura lui... Dar dacă îi arăt o floare şi îl întreb ce este, o identifică. Dacă îi mai arăt alte obiecte, le identifică.


Psihiatra dă nemulţumita din cap. Îmi vine repede o idee şi îl sun pe Răzvan şi i-l dau la telefon pe Emi. Emi ia telefonul în mână, spune alo, spune stricat "ce faci" şi altele pe limba lui.

Experimentul pare să nu o convingă pe psihiatra care îmi spune că pe ea o sperie tocmai aceasta uşurinţă cu care Emi se ataşează de oricine (pe mine mă văzuse cu o săptămână în urmă ptr 3 ore şi acum statea cu mine la spital de ore bune). Primim diagnostic de comportament autist şi retard în evoluţie.

Plecăm în parc, Emi descoperă maşinuţele, trenuleţul, topoganul, şi e fericit.

Ne întoarcem la ora 3 la spital ptr rezultate şi o întreagă echipă medicală este gata să mă preia şi să discute cu mine. Toţi se simt datori să mă avertizeze că Emi are retard în evoluţie, că există suspiciune de autism, că.. sunt tânără şi frumoasă şi merit mai mult.

E prea mult şi sunt singură! Emi se lipeşte de mine de parcă simte că mi-e greu.

Le explic medicilor că acest consult nu este decisiv în decizia noastră de a adopta, că el este menit să ne prezinte situaţia ca să ştim cu ce avem de luptat, că nu am venit să adopt cel mai frumos şi cel mai gras copil...

Toţi dau din umeri cu compătimire. Emi spune frumos "pa" la plecare.

Plec cu inima grea şi încerc să ascund îngrijorările. Ne mai jucăm cu Emi şi apoi îl ducem acasă.

Încă o săptămână. Citesc pe internet tot ce găsesc despre autism. Mă uit la pozele făcute cu Emi în parcul de distracţii şi decid că nu e autist şi am încheiat povestea.

Îi cumpăr masuţă şi scăunele, îi decorez camera. Mai cumpar creioane şi cărţi, jucării şi aştept următoarea vizită.

La a treia întâlnire Emi mă întâmpină gata să plângă. Asistenta maternală îmi spune că a fost stresat după experienţa de spital. Dau şi eu să plang de disperare. Îl îmbrac cu hăinuţele cele noi şi plec cu el în braţe.

Hainele îi sunt prea mari, Emi e mult sub greutatea vârstei lui. Cu toate astea, asistenta maternală nu l-a dus niciodata la medic într-un an si 3 luni. Spune ea că nu i s-a parut nimic în neregulă cu el.


Emi nu plânge, e doar tristuţ.

Plecăm cu maşina şi Emi primeşte o puşcă. E fericit.

Mergem în parc, ne dăm iar în maşinuţe, mergem cu trenuleţul, mâncăm banane, apoi mergem la Mall. Doi ochi căprui, mari de uimire, se uită avizi la magazinele din Mall. E totul nou ptr el! Mergem să mâncăm, ne dăm în jucării şi Emi e fericit.

Obosit, cere să-l iau în braţe şi îmi adoarme instantaneu. Stau nemişcată, cu Emi în braţe, 1h pe o canapea din mall. Emi doarme frumos.

Se trezeşte şi îi dau să mănânce o clatită. Mergem să îi cumpăr ceva. Intrăm într-un magazin ptr copii şi Emi se duce glonţ la jucării. Ia un camion mare şi îl târăşte. Îl rog să îl pună la loc şi el se conformează.

Cer să mi se arate adidaşi ptr el şi recunosc spăşită că nu ştiu măsura. Vânzătoarele mă ajută bucuroase. Emi stă cuminte pe scaun şi mă lasă să-l încalţ. Vânzătoarele sunt uimite cât de supus este copilul.

Emi rămâne cu adidaşii. Pare fericit. Cer şi un tricou. Emi probează un tricou ptr vârsta de 1 ani şi îi vine bine. Dar Emi are 3 ani şi 3 luni! Cumpărăm tricoul şi plecăm.

Ne oprim la Billa să cumpar de mâncare ptr acasă în speranţa că din bunătăţi va primi şi el ceva de la mincinoasa şi puturoasa asistentă maternală. Emi cere să-l iau în braţe şi se lipeşte strâns de mine. E supărat şi gata să plângă. Simt că îmi pierd minţile. Cred că Emi a înţeles că îl iubim şi simte că urmează să-l ducem acasă la mama maternală.

Incerc sa-l inveselesc cu jucarii dar nu-l intereseaza. Sta lipit de mine si asa ramanem pana ajungem acasa.

Acasă ne aşteaptă "îngrijorată" mama maternală. Îi sclipesc ochii la bunătăţile aduse şi la jucariile cumpărate ptr Emi şi nepotul ei (de-o vârstă cu Emi).

Emi se înviorează.

Plec cu inima zdrobită şi în hohote de plâns.

Aş vrea să-l iau mâine acasa dar nu mă lasă. Trebuie să aştept să mă citeze judecătoria din Bacău.

În timpul ăsta Emi e subnutrit, este speriat, bulversat emoţional, are analiza aslo foarte mare, are suflu sistolic, e răcit de peste 3 săptămâni....


Emi îl strigă pe nepotul asistentei maternale "Emi", nu are conştiinţa propriei indentităţi, nu se recunoaşte în oglindă, zâmbeşte rar....dar ţi se lipeăte de inimă cu uşurinţă.