Obsesia lui NU AM

Din ce în ce mai des aud în jurul meu prieteni, amici, rude care se plâng că nu au bani. Te-ai gândi că nu au literalmente bani de pâine pentru mâine, că sunt restanţi la întreţinere, că bate vânt de libertate în frigiderele lor capitaliste. Nici pomeneală!


Aceştia sunt oameni care se pregătesc de spring shopping la Viena, care îşi fac aniversări la Londra, schiază de Crăciun, în cel mai rău caz, la Braşov, ies vara în weekend pe litoralul românesc, beau vinuri fine la cină şi îşi permit să doarmă somn lung şi adânc după orele de birou fără să se chinuie cu fel de fel de munci încropite pentru încă 10 lei de coşniţă. Şi totuşi ei sunt cei ce nu au bani.


Ştiu, în funcţie de termenul de comparaţie la care te raportezi te poţi oricând văita că nu ai bani. Nu ai bani să schimbi plasma, să îţi cumperi perechea de pantofi numărul 501, nu ai bani să ieşi şi în weekendul ăsta o fugă până la Paris, sau pur şi simplu nu ai bani pentru un supersonic personal.

Ori mi-am pierdut eu răbdarea, ori ei şi-au pierdut Nordul!

Interviu cu mărţişoare şi damf de alcool

Am trecut ieri,printre peregrinările mele nesfârşite prin Bucureşti, în mare viteză pe la târgul de Mărţişoare de la Muzeul Ţăranului Român.

Lume puţină, ger năpraznic, mărţişoare drăgălaşe dar nu neapărat originale, turtă dulce şi kurtos kalacs.

Am ales, inspirată dar grabită, mai multe mărţişoare de dăruit şi spre ieşire am fost abordată de o doamnă/domnişoară de la Radio România Actualităţi emanând un damf puternic de alcool. Era imbujorată tare, mergea împleticit şi cuvintele se încăpăţânau să iasă cu greutate din gura ei. În final,ne-am lămurit: vroia un interviu de la mine.

Şocată de constatarea că tanti e beată tun, nu am fost în stare să refuz, de fapt nu am avut nici o reacţie. Ea m-a întrebat iar eu, jenată şi cu ochii în pământ, am răspuns.

De ieri mă întreb fără încetare de ce dracu nu am refuzat, de ce mă simţeam tot eu jenată şi cum e posibil aşa ceva.

Visez la mai mult.

Acum 10 ani mă plimbam pe străzi lăturalnice prin partea săracă a Londrei. Uneori, din metrou (în zona aia era la suprafaţă), priveam cu jind la bucătăriile luminate şi încercam să îmi imaginez vieţile locatarilor, ore domestice de cină, ritualul de seară, paşi târşiţi pe podea, vorba domoală, glasuri de copii, televizorul, strângeri de mână, promisiuni pentru a doua zi...

Mai târziu am făcut exerciţiul ăsta şi acasă. În spatele fiecărei ferestre luminate se află o poveste, de fiecare dată alta dar domestică, aşezată. Închideam ochii şi-ncepeam să-mi depăn povestea. Îmi spuneam cu încredere oarbă că într-o zi am să am şi eu o bucătărie, că la ceas de cină o să îmi adun familia, paşii grăbiţi vor lăsa ecou pe podeaua bucătăriei, televizorul o să zumzaie în surdină şi cineva o să mă strângă fierbinte în braţe la înserare.


Eram atât de săracă încât visul ăsta de “bogăţie” cumpătată îmi ţinea de frig, de foame şi uneori de dor.

Astăzi mă adun la becul bucătăriei mele moderne, clincketul capacelor cântă molcom a cină, paşi hulpavi se adună sub masă, răspunsuri monosilabice sunt scoase cu forcepsul, degetele mele freamătă de aşteptare şi nimic nu se mai întâmplă la înserare.

Nu sunt bogată nici astazi dar visez la mai mult.

Nervi de iarnă târzie

Iar a venit Luni, frigul nu dă semne să mai plece iar eu îmi încep săptămâna cu o porţie zdravănă de nurofen. De data asta forte ca să mă ţină mai mult. Fiecare se droghează cum poate! 

Unii beau ca să uite sau ca să-i doară mai puţin, alţii inhalează te miri ce, tabacicii îşi măresc doza de tutun, cei mai norocoşi îşi consumă tristeţile în infinite ore de tandreţe...Eu rămân la nurofen. Şi când dependenţa s-a instalat, măresc doza.

Ospătaaaar! Încă un nurofen, te rog!

Bătrâneţe degeaba

Am crezut mereu că emoţia soră cu moartea aparţine tinereţii. Ce altceva poate fi mai nesigur, mai temător, mai ezitant, mai umil, mai dedat arderii până la fitil decât tinereţea?

Credeam că timpul o să aducă cu sine nu doar bătrâneţea ci şi înţelepciunea, aşezarea cuminte a emoţiilor în matca lor, calmul , dar nu calmul acela rece şi cinic ci unul stăpânit, atoateştiutor şi pregătit pentru o mie de posibile răsturnari.

Am crezut că vine în viaţă o etapă în care, chiar dacă nu ai răspuns la întrebări, neştiutul nu te mai sperie, nu te mai găseşte dezarmat, inima nu mai pompează cu putere gata să-ţi iasă din piept, sângele nu-ţi mai ţaşneşte pe faţă şi obrajii nu-ţi mai ard spunând astfel lumii întregi drama ta.

Au trecut anii peste mine, întâmplări frumoase şi îngrozitoare mi-au traversat viaţa, mii de examene au făcut ca şoricelul acela neastâmpărat să roadă , încet şi temeinic, din stomacul emoţiilor mele, oameni au intrat şi ieşit din povestea mea fiecare cu ce a putut, lăsând în urmă semne memorabile ale trecerii lor. Toate astea degeaba! Nu am învăţat nimic!

Mă aflu azi, după toate câte mi-au fost date să trăiesc, în acelaşi punct. Tremur la fel, fiori reci îmi străbat trupul, nopţile sunt marcate de insomnii iar în scurtele momente în care aţipesc rezolv probleme în gând.

Sunt la al 1001-lea examen de parcă ar fi primul din viaţa mea. Şi mai sunt câteva zeci în aşteptare. Ce-am să mă fac?

Mă retrag în colţul meu să mai tremur puţin. 

Eu şi identităţile mele

M-am născut sub o stea norocoasă! Oricât ar suna de absurd, am să spun că m-am născut sub o stea norocoasă nu pentru că am avut, până la urmă, şansa să mă nasc, deşi mama (obosită de mizerie, de tristeţe, de greu, cu doi copii deja ..) a încercat să mă avorteze şi s-a trezit că sarcina mişcă prin luna a şasea. Nu pentru că la naştere, când , deşi anesteziată, mama nu a adormit de stres vrând să ştie dacă am toate degetele şi toate „alea alea” la locul lor, iar doctorul a stabilit că le aveam. Chiuretajul eşuat nu mi-a lăsat nici o urmă. Nu m-am născut sub o stea norocoasă pentru că am avut imensa şansă să am, până la urmă, 3 fraţi şi să creştem cu toţii împreună, iar mama umbla cu noi peste tot mândră de parcă era capra cu patru iezi.

M-am născut sub o stea norocoasă pentru că tata, într-un moment superb de inspiraţie, a decis să mă cheme Anemari-Helen. Nu-şi mai aduce aminte ce l-a inspirat dar se umflă în pene, mândru ca un păun, de fiecare dată când vine vorba despre mine şi identităţile mele. I le datorez pe toate.

În copilărie ne era greu să ne strigăm unii pe ceilalţi pe numele simandicoase alese de tata, aşa că ne-am strigat şi noi cum ne-a dus mintea. Eu am ajuns în scurt timp Ani.
O să vă spun un secret: urăsc să mă strige cineva aşa, deşi în gura fraţilor mei sună foarte bine.

Când am mers la şcoală în clasa I, nu ştiu de ce, nu-mi aduc aminte, toată lumea m-a strigat Helen. Pentru profesori şi pentru colegi, de la prima clasă până la ultima clasă din şcoala generală, am fost Helen. Mie îmi suna natural, absolut deloc exotic, deşi îmi aduc aminte că mă mai întrebau copiii pe afară cum de eu am un nume englezesc iar sora mea mai mare unul franţuzesc. Pentru anii aceia era extrem de neobişnuit. Aşa ne-am inventat, eu şi sora mea, origini şi rădăcini englezeşti şi frantuzeşti şi îmi aduc şi acum aminte gurile căscate de uimire ale auditoriului.


Prima suferinţă mi-a adus-o Helen prin clasa a opta, în anii 80, epoca Dallas. Am ajuns de râsul tuturor drept „Helen-Sue Ellen, suie în tren..” şi alte rime pe care copiii inventivi le scorneau pe seama mea. Ca să fie tacâmul complet, pe prietena şi colega mea de bancă o chema Paula, aşa că ea a devenit „Pamela”. Obosită de atâta batjocură, fără să mă înveţe nimeni, mi-a dat şi mie prin cap să mă duc la şcoală cu o sticluţă de la coniac Zarea umplută cu apă. În pauze, îmi scoteam ostentativ sticluţa şi sorbeam din ea la intervale foarte scurte. Îndată ce mi-am asumat această identitate, nu a mai avut nici un haz şi batjocura a încetat.

Ajunsă la liceu, altă criză identitară. Fetele au stabilit că Helen e un nume prea pretenţios iar Anemari e prea lung, aşa că au decis repede că o să mă strige Ane. Şi apoi, tot ele, au decis că trebuie scris cu doi de „n” şi aşa am devenit eu Anne. Anii de liceu au trecut repede şi eu am învăţat să jonglez uşor între Ani-Helen-Anne.

Mai târziu, la prima mea slujbă corporată, patronul american, nepătruns de dragostea pentru limba română ci dimpotrivă, ne-a cerut tuturor să ne englezim numele pentru că el nu se poate chinui să le reţina aşa complicate şi româneşti. Aşa Ion a devenit John, Mariana a devenit Mary.....iar eu m-am întors la Helen. Timp de doi ani colegii mei de serviciu ar fi putut jura că în buletinul meu scrie Elena, dar că salariul în valuta americană mă spurcase în Helen. Eu nu am fost nici o clipă conştientă de confuzie. A venit vorba aşa, într-o doară, şi când le-am arătat buletinul nu le venea să creadă. Eu şi numele meu, eu şi identităţile mele!

Astăzi, întoarsă la Anne, mă gândesc pentru o secundă înainte de a răspunde la telefon, înainte de a semna un email sau un sms pentru că, în funcţie de destinatar, mă prezint:
Ani, Helen sau Anne.

Distracţia începe când cumnata mea, fosta mea colegă de clasă din liceu, mă strigă Anne iar fratele meu Ani, când soţul îmi spune Anne iar finii, intraţi în viaţa mea pe altă filieră, îmi spun Helen.

Eu şi identităţile mele!

De ce-uri

De ce plouă iarna? De ce apar ghioceii din noiembrie? De ce urlă în tramvai, încă de cu zori, fel de fel de cerşetori şi nimeni nu spune nimic?

De ce muzica tare de la i-pod-ul "colegului" de călătorie este doar house, cu acelaşi beat enervant on and on and on?
De ce muzica care ne place este mereu ascultată în surdină?

De ce cântă melodii temebele, la maximum, pe mobilele vecinilor mei de tramvai şi metrou?

De ce urlă tanti care vorbeşte, de dimineaţă, în tramvai, la telefon cu nea' Costel?


De ce se înghesuie lumea în tine chiar şi atunci când tramvaiul este gol?

De ce tânăra de azi dimineaţă îşi vâra mereu mâneca de la palton pe pagina cărţii mele, deşi tramvaiul era gol? De ce mă simţeam ca şi când cineva îşi înmoaie mâneca de la cămaşă în supa mea?

De ce toată lumea vrea să coboare din tramvai în acelaşi timp cu tine şi pe aceeaşi uşă?

De ce am fost pocnită, ieri, în cap, la bazin, de un nene în vârstă care înota în spatele meu, pe aceeaşi bandă cu mine, deşi bazinul era gol? De ce şi-a continuat nestingherit drumul în timp ce eu, bâldâbâc, încercam să-mi dau seama ce îmi sună în cap?

De ce se uită oamenii urât pe stradă, chiar şi atunci când se uită în gol?

De ce ne este tot mai greu să spunem "te rog", "poftim", "îmi pare rău" ?