De dor

Îmi este dor să fiu elevă acasă la mama şi singura mea grijă să fie teza de la mate’. Mi-e dor să fie Crăciunul acasă cu mama, tata , fratele şi cele două surori. Să mă eschivez de la curăţenia generală punând-o de-o olimpiadă, să miroasă a nuci şi cacao şi perdele proaspăt spălate.

Mi-e dor să-l mai aştept cu emoţie pe Moş Crăciun, să-mi mai serbez iar majoratul în noaptea de Revelion, să tremur la BAC, să zornăi cheile in Piata Universităţii şi să cânt “Noi d`aicea nu plecăm...”

Mi-e dor să iubesc cu disperare şi fluturi în stomac, să croiesc vise măreţe, să îmi iau poşeta şi să plec de la job de fiecare dată când mi se năzare gândind că următorul job e la colţ, tânără sunt şi de nimeni nu depand.

Mi-e dor să-mi tremure dresurile pe mine de frică în sesiune şi să mă ameţesc de la o bere, seara târziu după ce s-au încheiat examenele, să bârfesc ore în şir la o cafea, să simt că mai am timp mult pentru visele mele şi să mă iau la trântă cu viaţa.

Sex

Wow! Nici mie nu-mi vine să cred că am pus titlul ăsta.

La 20 de ani orice pronunţare a cuvântului amintit îmi înroşea obrajii, mă umilea... Sexul nu avea, atunci, nicio legătură cu dragostea. Iar eu iubeam nebuneşte, cu versuri, lacrimi amare înfundate în pernă, jurnale groase rostuite care prin te miri ce cotlon ascuns de privirile indiscrete, iubeam deznădăjduit şi neîmplinit.

Mai târziu, chiar destul de târziu faţă de trend, când sexul a intrat în viaţa mea, nu i-am acordat nici timpul şi nici importanţa cuvenită.

Nu ştiu de unde mi se trage chestia asta. Când eram copil acasă nu ascultam pe la uşi şi nu mă uitam pe gaura cheii, deşi sora mea mai mare era mereu iniţiatoare de astfel de aventuri. Totuşi, îmi amintesc că din când în când, cam rar ce-i drept, uşa dormitorului părinţilor se închidea temporar peste noapte. Altfel, ei dormeau cu uşa deschisă la camera ca să ne vegheze pe noi, cei patru neastâmpăraţi.

Astăzi, când şi eu am copil, sunt total descoperită şi nepregătită. Dorm în fiecare noapte cu uşa de la dormitor deschisă şi veghez fiecare scâncet. Am uitat să port lenjerie de noapte sexi şi mi-e şi cam frig, mă trezesc la fiecare oră să învelesc şi să dezmierd odrasla şi mă tem că orice alt tip de activitate ar tulbura liniştea nopţii. Ce-i drept, nici propuneri sau invitaţii nu am prea primit.


Mă uitam la un film vineri seară si două personaje se certau. Unul dintre personaje concluzionează sec şi concis : mergi acasă şi fă sex cu nevasta.

Fiori reci m-au trecut pe spinare. Cum ar fi să-i spună asta şi şeful soţului meu? :)

Despre nimic: Timpuri absurde!

Despre nimic: Timpuri absurde!

Timpuri absurde!

E criză economică!

Urlă ziarele, urlă radiourile şi televizoarele. Ne-o spun patronii când cerem măriri de salariu sau când se pun pe disponibilizări. Ne-o spunem noi unii altora când tăiem şosetele din bugetul familiei pentru a mai cumpăra un kg de carne.

Şi totuşi! Magazinele sunt pline ochi, oamenii invadează constant străzile, maşinile sunt încă în blocaj la intersecţii şi se târăsc ca melcii unele în spatele celorlalte, noi magazine şi mall-uri se deschid, Calea Victoriei practică preţuri prohibite de te întrebi cum de mai rezistă pe piaţa afacerile alea...

Unde e criza?

Te aştepţi ca vânzătorii să se roage de tine la colţ de stradă să le cumperi marfa, taximetriştii să facă duş şi să se dea cu deodorant ca să se suie clientul în maşina lor, chelnerii să zâmbească şi să folosească pronumele personal de politeţe...şi câte şi mai câte nu te aştepţi.

Mă preumblu în viteză pe Calea Victoriei, acum două zile, şi intru pentru câteva minute în magazinul Steilmann.

În magazin o doamnă tânără probează o bluză. Îi este prea mare şi cere o măsură mai mică. Vânzătoarea, plictisită, spune că n-are dar poate să facă o comandă şi să-i aducă o măsură mai mică. Clienta întreabă ce presupune comanda. I se răspunde că trebuie să lase un număr de telefon şi va fi sunată când soseşte bluza.

Mai că te simţi în Europa de vest!

Clienta îşi lasă numele şi numărul de telefon şi vânzătoarea îi răspunde “Da, oricum nu cred că vine comanda, că nu mai are niciun magazin bluze. Şi de obicei nici nu ne vin comenzile.”

Clienta, lovită în moalele capului, întreaba cum o să afle ea dacă vine sau nu comanda. Vânzătoarea o lămureşte rapid “vă sunăm numai dacă vine comanda. Dacă nu vă sunăm, mai treceţi dumneavoastră pe aici.”

Eu sunt şocată de absurdul conversaţiei. Vânzătoarea rămâne privind în gol magazinul pustiu. Clienta pleacă confuză.

E criza! E criză de normalitate!

Băiatul de la casa de copii nr 10

Vanya e curios, vorbeşte, întreabă, are gânduri şi aşteptări, e speriat, e singur şi uneori are speranţă.

Pe lângă Vanya, în aceeaşi încăpere, Igor îşi petrece zilele într-un premergător fixat de podea aşa încât maşinăria nu-şi serveşte scopul, e doar o mică închisoare.

Andrei, prietenul lui Vanya, stă la masă şi îşi leagănă capul, aşa cum fac de fapt toţi copiii imobilizaţi în premergătoare. După rugi repetate Vanya primeşte o jucărie boantă. Încearcă să-i capteze atenţia lui Andrei. Dar Andrei priveşte în gol, mintea lui este departe.

Tolya, orb, caută cu mainile în jurul său după o jucărie. Nu există jucării.

Igor îşi izbeşte capul de barele pătuţului în încercarea disperată de a atrage atenţia. Nastya, îngrijitoarea, îl igonoră. Igor îşi izbeste capul cu ferocitate. Vanya îi vede vânătăile crescând.

Într-un colţ, mica Valeria scânceşte mocnit.


Copiii nu au voie să se târască pe covor. Sunt prea slabi şi bolnavi ca să meargă. Media de vârsta a celor ce supravieţuiesc aici este 7-8 ani. Vanya are deja 6. Lupta lui începe acum şi este contra cronometru.

Zeama zilnică, servită în grabă, fierbinte, aproape niciodată cu pâine, e prea puţin probabil să-l ajute să se facă mare.

Vanya are 6 ani şi este etichetat de medici „imbecil”. Mai apoi, este trimis la o casă de adulţi bolnav mintal.


Asta este povestea unui băiat salvat din coşmarul unui orfelinat rusesc al anilor 90.

Îmi aduce aminte de poveştile cu leagănele de copii din România anilor 90. Şi înţeleg de unde am luat noi, românii, modelul.


Mă sperie însă că acum, în 2009 , medici români, psihologi sau psihiatri, mai pun încă un diagostic grav, ca un verdict, după doar 10-20 de minute de examinare.

Se joacă de-a Dumnezeu dar îl servesc pe diavol.

Cum plâng?

Când obosită ajung târziu în noapte acasă şi nu am nici măcar sentimentul că mi'am făcut datoria, încep să plâng când soţul mă întreabă iritat când aveam de gând să mai vin. Atunci plâng şoptit, în duş, sub jeturi nemiloase de apă care îmi tăinuiesc indignarea.


Când fac şi desfac bugetul familiei mele, la fiecare sfârşit de săptămână, şi în realitate nimic nu arată aşa de clar ca pe hârtie, plâng. Atunci plâng a neputinţă, în tăcere, doar lacrimile ]mi curg pe obraji.

Când somnul,ăla puţin, e mereu întrerupt de liste mentale cu To Do, iar zorii zilei mai adaugă lucruri la lista mea, plâng duios, îmi plâng de milă.

Când nu ştiu să mă bat fizic şi nu pot să înjur birjîreşte nedreptatea sau mitocănia, plâng. Plâng cu tristeţe resemnată. Nu cred în vremuri mai bune.

Când îmi este dor de mama, plecată mult prea devreme într'un loc neştiut, plâng cu sughiţuri ca un purcel injunghiat.Atunci durează mai mult. Plâng ore în şir.

Când sunt minţită, înşelată, jignită, folosită....plâng.E un plâns indignat.

Când iubesc şi mesajul meu nu ajunge, iar iubitul meu mă înţelege greşit, îmi răstălmăceşte cuvintele, plâng disperat. Atunci mă tem că nu mai e loc pentru mine nicăierea. Atunci nici acasă nu mai există şi lacrima rămâne singurul meu companion.

Mi-s frumoasă!

Nu, nu m-am trezit de dimineaţă să-mi spun în oglindă ce minunată sunt. Nu, nu mă iubesc, mai deloc aş spune, şi nu îmi îngrijesc cu sfinţenie fiecare bucăţică de piele.

Îmi place să-mi aud soţul spunându-mi , cât de des posibil, că sunt frumoasă, că am o faţă de copil, dar asta e aşa, ca de la sine înţeles, parte din job description-ul de soţ.

Când fetele, prietenuţele mele, îmi spun că am o faţă frumoasă, că nu am riduri şi coşuri, că nu-mi arăt vârsta, mi se pare că e un compliment- frumos ca între fete.

Când merg la coafor urăsc să mă văd în oglindă despuiată de toate firele mele de păr, cam rare ce-I drept, ude, şi date pe spate, în incercarea de a retuşa forma feţei cu cea mai trendy tunsoare. Atunci mi se iţesc obraznice fălcuţele bucălate, ochii prea mici şi rotunzi, nasul prea mare, urechile pitici, aproape invizibile…

Şi totuşi!

De dimineaţă m-a primit Pericle (v-am mai scris aici despre el) la ora 7. E ocupat Pericle, ce ştiţi voi, toată populaţia Bucureştiului l-a asaltat.

Vopsit, tuns şi frezat! Şi repede Pericle că mai aşteaptă şi alte fete la rând iar eu trebuie să ajung la scârbici.

Pericle s-a conformat! Iar eu, cu vopseaua în cap şi părul lipit de scalp, m-am analizat în oglindă.

Faţa netedă! Mm, e bine. Ce-I drept şi fondul de ten brand-uit face minuni. Ochii mici şi rotunzi , ca două margele, au pleoapa bine colorată, rimelul e bine aplicat. Nu, nu e rău deloc. Buzele cărnoase şi vopsite de la natură şed şi ele la locul lor. Urechile pitici stau ascunse sub buclele magice create de Pericle.

Hai mă că mi-s frumoasă!