Distracţie de duminică

Pornesc temerară spre Ikea în prospecţie de şifoniere. Nu poate fi chiar aşa de rău! La urma urmei e încă vară şi oamenii sunt încă în vacanţă, e weekend şi e mai bine la ştrand, la pădure sau la mare…

FALS! Toată populaţia Bucureştiului, dar şi cea din zonele limitrofe, s-a adunat la IKEA. Care cu copii, bunici, prieteni, înarmaţi cu pungi galbene sau cărucioare.

Dar.....lumea nu s-a adunat să admire rafturile pline de accesorii, camerele viu colorate amenajate astfel încât sa îmbie consumatorul afectat de criză şi cu minţile furate să nu vadă că în România produsele Ikea sunt mai scumpe decât oriunde altundeva în Europa, să nu ghicească că anumite accesorii au preţ dublu faţă de cele din Piaţa Rahova, de exemplu, deşi calitatea este identică....

Lumea s-a adunat să mănânce hot-dog cu 1 leu bucata, sa bea cafea sau suc cu 2.5 lei, să ia prânzul cu familia cu numai 30 lei.....
Mi se pare doar foarte trist! În rest, fiecare se distrează cum poate.

Yo-yo emoţional

Am spus tuturor şi am scris şi aici de câteva ori despre adopţie.

Îmi propusesem să tac până la finalizarea procesului dar am obosit şi am ajuns la un punct din care nu mai sper nimic, nu mai visez nimic, nu mai aştept nimic, nu mai cred în nimic.

Acum câteva săptămâni eram pe cale să adoptăm doi băieţi dintr-un oraş de munte. Ştiu, am vorbit mereu despre Ozana....dar...

Ne-am sfătuit 3 zile, am tras aer adânc în piept, am construit în minte paturi suprapuse în cămăruţa noastră modestă din cutia de chibrituri ceauşistă pentru care plătim încă 17 ani de acum încolo, am găsit gradiniţă, am.....tricotat planuri de weekend şi de vacanţă....

Ceva s-a întâmplat şi noi nu am mai adus acasă baieţeii.

Apoi, într-o altă săptămână, am fost la un pas de a aduce acasă un băieţel de numai trei luni, din Bucureşti. Am încropit la repezeală proiect de baby sitter-concediu maternal-bunici paterni...., am trimis în gând un SOS tuturor amicilor ce au trecut de faza bebeluş cerînd tot ce le-a mai rămas întreg din această etapă, am ales un nume ( Robert Alexandru), l-am botezat tot în vis.....

Pânâ când a disparut şi acesta.

Apoi ne-am pregătit pentru o fetiţă de 3 ani dintr-un oraş moldovan. Eram foarte aproape s-o întâlnesc pe Ozana aşa că am uitat toate căutările, aşteptările şi dezamăgirile anterioare. De data asta am antamat zugravul, tâmplarul...am colorat în minte fiecare colţişor al camerei şi am început să vizez la rochiţe şi fundiţe.

Trebuia să primesc o poză a Ozanei şi apoi să mă pregătesc să merg să o întâlnesc.

Dar în loc de Ozana, era de fapt un băieţel de trei ani. Cineva a facut o simplă confunzie, din neatenţie şi fără intenţie. Numai că mie mi-au cedat toate resorturile.

Acum nu mai aştept nimic, nu mai cred nimic....Refuz să mă mai las angrenată în acest yo-yo emoţional.

Pericle

Pericle a fost un general, orator şi om de stat atenian. El a condus Atena . Lui si se atribuie iniţiativa a numeroase reforme democratice precum şi transformarea oraşului într-un centru economic, politic, cultural şi artistic al lumii greceşti.

Şi totuşi nu despre acest Pericle vreau să povestesc, ci despre hair-style-istul meu.

Îl cheamă Pericle, arată ca un luptător, cu braţe vânjoase şi picioare solid musculoase, iar dacă nu ar avea burtică l-ai vedea mai degrabă într-o sală de fitness ca antrenor personal.

Pericle transformă şi el, dar nu oraşe precum strămoşul său, ci capete ciufulite, coafuri obosite, plete cu rădacina explodată......., firul de păr subţire, de pisică leşinată, în coamă deasă, firul de păr des, sârmos, în unul domolit...

Şi mai face Pericle ceva! Face un masaj capilar de vrei să-l iei acasă şi să-i ceri asta de trei ori pe zi.

Pericle se trage din strămoşi greci, evident!, amestecaţi cu bulgari şi sârbi.

Pe la 1930 străbunicul lui vine din Grecia în România şi face taximetrie. Alte rude se refugiază dintr-o Bulgarie şi Serbie marcate de sărăcie tot în România. Aşa se face că toate rudele de gradul întâi ale lui Pericle se mai află şi astăzi în România, restul fiind împraştiate prin lumea largă.

Bunicul lui Pericle a fost specialist în pedichiură şi aşa s-a întâmplat că el a crescut într-un coafor iar mai târziu nu a vrut să îşi aleagă o altă meserie.

Pericle s-a specializat şi trainuit prin Germania, Spania şi Italia, în anii 90, pentru ca bucureştencele să se poată bucura astăzi de mâinile lui magice.

PS. Pentru cele interesate, Pericle e foarte însurat şi foarte tătic.

Acum versus mai târziu

Am încercat ieri să conving doi puşti haioşi că dacă acceptă să aştepte pentru după prânz, le umplu buzunarele cu bomboane. Erau în mod firesc atraşi magnetic de imensul borcan cu bomboane de pe biroul meu.

Au stat în cumpănă pentru câteva clipe şi în final au votat pentru ACUM. Deşteaptă decizie!

Astăzi am încercat să conving o fetiţă că îi dau patru bomboane dacă este de acord să mănânce doar una iar pe restul să le lase pentru mai târziu. Evident că le-a băgat pe toate în gură în acelaşi timp.

Minunată lecţie de viaţă mi-au dat copilaşii ăştia!

De ce mai târziu când mai bine acum? Şi dacă mai târziu nu vine niciodată?

Am făcut mereu planuri pentru mai târziu şi am uitat să-l trăiesc pe Acum.

Pun vara legume pentru iarnă, cumpăr haine pentru ocazii speciale care nu mai vin, îmi pun de cele mai multe ori fericirea în hold pentru că acum mă lupt cu termene limite, iar mai târziu fericirea uită de mine.

Constat cu stupoare că am instincte de hârciog, că strâng veşnic pentru mai târziu şi nu mă mai bucur niciodată.

Le mulţumesc lui L, AN ş lui A că mi-au adus aminte să mai trăiesc şi pentru Acum.

Politeţe cu mooduri

Am spus mereu că am fost educată “prost”, că sunt prea sensibilă, prea atentă la “te rog”, “poftim”, “mulţumesc”, “cu plăcere”, că sunt prea inflexibilă în hotărârea mea că o promisiune trebuie întotdeauna respectată şi numai dacă ai murit încălcată, că dacă ai spus DA unui proiect chiar o să fie da până la final şi lucrezi la fel de serios şi atunci cât lucrezi benevol si când eşti plătit.....

Dacă mă oprea cineva pe stradă pentru un sondaj de opinie aş fi răspuns răspicat: „Da” la întrebarea „vă consideraţi o persoană politicoasă?”
Şi totuşi.....

În tramvaiul meu veşnic aglomerat ofer mereu locul pe scaun femeilor însărcinate sau celor cu copii, dar nu întotdeauna persoanelor în vârstă. Uneori egoismul învinge şi decid să rămân organic legată de scaun citind cu îndârjire sau ascultând pe Edit Piaf la ipod.

Mă înscriu câteodată la competiţia ad-hoc organizată „cine prinde primul un scaun?”, după o zi lungă, când se dă startul la capăt de linie.

Mă poziţionez strategic acolo unde cred că se va deschide uşa tramvaiului/autobuzului/troleibuzului, îmi arunc de la distanţă poşeta pe scaun şi mă enervez atunci când altcineva se aşează cu hotărâre pe ea.

Mă surprind ajutând firesc persoanele invalide sau cele cu bagaje atunci cand vor sa urce sau să coboare într-un/dintr-un mijloc de transport dar întorcând capul către geam atunci când fericită am cucerit un scaun şi o persoană se împinge ostentativ în mine pentru a-mi atrage atenţia că trebuie să i-l cedez.

Mă ruşinez de faptele mele? Desigur! Aproape întotdeauna! Dar asta nu înseamnă că altădată nu o să mai fac.

Nu, nu sunt o persoană politicoasă. Politeţea mea are mood-uri.

Ozana Maria

O cheamă Ozana Maria , exista déjà undeva şi mă caută pe mine.


Nu, nu e în burtica nici unei mame iar în a mea nici atât pentru că burtica mea e stearpă.


Trupul meu e mort precum copacul neroditor. Oare mărul când nu mai are mere unde merge să înfieze? Dar părul? Cine vrea un măr sau un păr neroditor? Şi merele stricate sunt bune la ceva…La făcut ţuică!


O cheamă Ozana Maria şi are ochii mari pentru că mă caută cu privirea pe mine.

Are braţe mici, nervoase, agile, vibrând a nerăbdare să mă strângă în braţe pe mine.

Are picioruşe vii, zburdalnice, şi cred că aleargă spre mine.

Are o nevoie imensă de dragoste şi e gata să primească iubirea mea toată.

Ozanei îi e sete de tandreţe, de mângâiere, de alint, de râs zglobiu fără oprelişti şi pe toate acestea le aşteaptă de la mine.

Într-o zi, fericită zi, Ozana Maria o să mă găsească.

Memorial

Am vizionat târziu în noapte,zile în şir, pe TVR, Memorialul Durerii, în anii '90.

Am citit despre Gulagul românesc printre rânduri în literatura de dinainte de 1990 şi de-a dreptul în cea de după '90.

Ştiam povestea Anei Blandiana şi demersurile organizaţiei pe care o conduce pentru ca lumea să nu uite, pentru ca lumea care nu ştie să afle că a existat Memorialul şi că el face parte, vrem nu vrem, din istoria noastră a tuturor.


Am ajuns într-o dimineaţă indecisă de iunie la Sighetu Marmaţiei. Norii nu se hotărâseră dacă acoperă sau nu soarele şi ploaia ne ţinea în suspans.

Am avut tot timpul în minte că dacă ajung la Sighet e musai să merg să văd Memorialul. Nu, nu este un loc de unde să ieşi spunând ce frumuseţe ai vizitat, nu e un loc în care te duci senin gata să rămâi surprins, DAR e un loc unde trebuie să mergi chiar dacă ai inima grea.

În centrul oraşului Sighet, în spatele primăriei, pe o străduţă ce coboară agale spre munte şi la capătul căreia peisajul se iţeşte splendind, se află Închisoarea.

Nu am să scriu aici povestea închisorii şi nici nu am să înşir ororile care s-au petrecut acolo până târziu spre anii 80. Alţii, mai informaţi şi mai pregătiţi decât mine au vorbit profesionist despre vieţile curmate în această inchisoare, despre pruncii născuţi aici, despre tineri care au ieşit bătrâni, despre ţărani, despre oameni de cultură, despre studenţi şi chiar elevi de liceu ce au intrat aici fără a-şi cunoaşte vinilie, despre rudele lor, despre oase frânte, despre vise spulberate, despre multă multă durere.

În rest, las imaginile să vorbească. Şi dacă ajungi la Sighet, eşti obligat să mergi să vezi Memorialul!!!