Înainte de 1989 oamenii aveau soluţii "rudimentare" pentru alungat singurătăţi, unit destine, creat punţi peste distanţe (pe teritoriul patriei evident). Ei bine, soluţia se numea rubrica „Doresc să corespondez”. Şi spuneau ei , cuminte, că doresc să corespondeze pe teme de literatură, natură, animale, filatelie ....şi câte şi mai câte, în fapt, fiecare cautând o jumătate, un prieten, un partener de dialog.
Am publicat şi eu, pe la 16 ani, un anunţ în “Săptămâna”, la rubrica Doresc să corespondez. Mi-au răspuns zeci de oameni, băieţi, fete, bărbaţi.... Zile întregi mi-a adus poştăriţa scrisori mirându-se de invadarea bruscă a cutiei noastre poştale.
Mama a început să se teamă de hoţi, obsedaţi ......fraţii mei să râdă de mine...iar prietene mele erau teribil de invidioase. Gospodăreşte am răspuns la zeci de scrisori zile în şir. După câteva săptămâni mă alesesem cu un „grup de prieteni”, aşa cam ca pe blogurile de astăzi, camerele de chat de ieri. Fete şi băieţi, scriind fiecare cât de frumos sau deştept puteam, prezentând partea cea mai frumoasă şi mai cosmetizată a noastră, aşa cum fac oamenii şi astăzi on line. Am corespondat doi ani cu oamenii aceştia, timp în care grupul s-a micşorat din ce în ce mai mult.
De întâlnit, nu m-am întalnit cu nimeni în acest timp. Dar de îndrăgostit, m-am îndrăgostit doar de unul, prima iubire a vieţii mele, mai mare decât mine cu 3 ani. Acest băiat, George, m-a ţinut de mână, epistolar evident, la examenul de treapta a doua, apoi la teze, la olimpiade, la bacalaureat.. Ne-am scris frumos, Dumnezeieste, din ce în ce mai des şi obsesiv eu, din ce în ce mai romantic şi învăluitor el. Citeam repezit nopţi în şir cărţile pe care le pomenea el, în treacăt, în scrisori, pentru ca să pot mai apoi să răspund, să continui şirul.., scriam despre cele mai curajoase proiecte ale mele (pe care nu aveam, în fapt, curajul să le aplic), despre ce visam, despre ce vroiam să fiu dar afirmam cu tărie că sunt.... aşa cum fac şi astazi oamenii pe blog-uri sau chat-uri.
A venit apoi revoluţia şi posta nu a funcţionat o bună bucată de vreme. Am plâns zdrobită de gândul că el ar fi putut să păţească ceva în zilele acelea confuze, am regretat fiecare Nu rostit la solicitarea lui de a ne vedea şi am pornit zăludă să îi caut numele în cimitirul proaspăt aşternut în memoria eroilor căzuţi în revoluţie. Am plâns după fiecare cruce citită, dar am plâns de fericire că numele lui nu era scris acolo.
Apoi i-am scris şi am cerut răspicat un număr de telefon şi o întâlnire. După trei ani, ne-am întâlnit, ca toţi îndrăgostiţii bucureşteni, la Universitate, la „coada lui Mihai Viteazul”.
Nu am să povestesc întâlnirea cu un barbat, de-acum , frumuşel înalt, dar străin, ci am să spun că m-am agăţat de “povestea” asta ani buni după aceea, aşa cum ne agăţăm de adolescenţă când nu vrem să o lăsăm să plece.
Nu a funcţionat, nici un fior nu am simţit la sărutul lui ...dar cum tremuram citindu-i versurile. Mana lui aşezată cuminte pe mâna mea nu transmitea nici un curent, dar curenţi de aer rece şi fierbinte mă invadau deodată cu fiecare plic ce poposea în cutia mea poştală. Nu vroiam nimic, decât să-i respir aerul chiar dacă miresmele tari ale rândurilor scrise se risipiseră.
Pentru băiatul ăsta am plâns 3 ani, am citit zeci de volume, am râs, am scris sute de scrisori pe care, evident, el nu le-a păstrat, am „croşetat” în gând o familie... Tot cu el mi-am îngropat prima iubire.
Îmi este şi astăzi dor să mai “doresc să corespondez”......
Postări
