Petrecerea de burlăcie

M-am măritat acum aproape 5 ani, deci nu cu cincinale în urmă şi totuşi nu am avut parte de o petrecere de burlăciţe. Nu am regrete şi la cât de ocupată am fost eu cu job-ul înainte de nuntă (un şef hain m-a ţinut într-o delegaţie de o lună până la nuntă) cred că doar asta îmi mai lipsea în program.

Nu aş spune că moda acestor petreceri s-a lansat în ultimii ani pentru că în 1991, înainte de nunta surorii mele mai mari, ne-am întaâlnit în apartamentul unei mătuşi şi am băut o noapte întreagă cu ginerele, deci a fost petrecerea lui.

Am început să merg la nunţi de pe la 16 ani dar nu am participat la astfel de petreceri decât începând cu doi ani în urmă. De fapt, două la număr sunt petrecerile la care nu doar am participat dar pe care le-am şi organizat.

Ingredientele necesare sunt un mănunchi de prieteni buni, atât de buni încât să fie dispuşi să pună la bătaie timp, bani şi imaginaţie pentru a te surprinde plăcut cu o săptămână înainte de nunta ta. Numărul de prieteni determină cât de elaborată este petrecerea pentru ca se strâng nu doar mai mulţi bani dar şi mai multe idei.
Mai ai nevoie de o mână forte de organizator care să îţi strângă la un loc prietenii, să-i ghideze sau strunească, în funcţie de caz, pentru ca seara ta să fie un succes şi nu un fiasco.

În final, cu sau fără striper, cu sau fără limuzină, cu sau fără artificii sau lucruri extrem de surprinzătoare, important este să te distrezi, să te simţi bine că ai lângă tine prieteni care te apreciază atât de mult încât să le pese de ce îţi place şi ce nu, încât să lase la o parte o seară de weekend în club sau o seară în doi pentru tine.

Dacă cineva a organizat pentru tine o astfel de petrecere înseamna că eşti un om norocos. Ai prieteni buni!

Omagiu inţelepciunii

Nepoţica mea împlineşte 13 ani. Mai ieri făceam pe Moş Crăciun pentru ea, pieptănam păpuşi, mergeam la teatrul de păpuşi, ne dădeam în leagăne în parc...

Când era mică mică, Andreea cerea şi ea lucruri pe care le vedea la televizor sau la alţi copii iar mama ei, sora mea Renate, îi spunea mereu "Îţi ia mama, la salariu". Erau vremuri grele şi salariul ăla nu mai venea dar Andreea nu revenea asupra cererii, însă cerea mereu alte şi alte lucruri dar primea acelaşi răspuns. Nu, nu s-a simţit niciodată minţită şi nici nu a adunat în ea obidă.

La un moment dat am simţit că e un fel de joc între ele două, că Andreea a înţeles că nu era o decizie de voinţă ci de posibilităţi materiale. Astăzi ne amintim amândouă cu plăcere de timpurile alea.

Când a împlinit 6 anişori i-am sărbătorit pentru prima oară ziua la MC Donalds şi eu m-am oferit să suport toate costurile. La sfârşit, Andreea mi-a spus că a fost cea mai frumoasă zi din viaţa ei. Am plâns în hohote.

Când a împlinit 10 ani am luat-o la cumpărături şi am decis să cumpărăm numai hăinuţe alese de ea. M-a rugat atunci să cumpărăm chiloţei pentru fete mari, tanga, şi şi-a ales unii cu piatră roz la spate. Am râs în hohote când am aflat, mai apoi, că a surprins-o mămica ei aratând afară, la fetiţe, chiloţeii ei cei noi.

Astăzi este o domnişoara frumoasă, mai înaltă decât mine, cu o siluetă bine conturată, cu un zâmbet superb dar mai ales cu două picioare adânc înfipte în pâmânt.

Departe de a fi o băieţoasă, Andreei nu-i place să poarte genţi pentru că i se par nepotrivite pentru vârsta ei. Nu merge la şcoală fardată, nu suferă pentru că nu deţine ultimul răgnet de blugi şi se învârte într-un cerc de prietene cu aceleaşi idei ca şi ea.

Andreea ştie să riposteze la răutăţile fetelor de bani gata şi le desconsideră pentru ifosele lor.


Astăzi doresc să mă inclin în faţa înţelepciunii celor 13 ani.

Parfumul “de bun”

Adolescenţa mea s-a consumat în vremuri sărace şi gri, de aceea simt că toată viaţa mea am avut haine “de bune”, pahare de „duminică”, feţe de masă pentru „sărbători”, tacâmuri pentru musafiri...

Când a murit mama ( s-a trezit într-o noapte şi în cinci minute a plecat) am privit neputincioasă cum o îmbrăcăm cu „hainele bune” dar îi scoatem verigheta de pe deget ca să nu aibă hoţii motiv să îi profaneze mormântul.

Am realizat atunci că nu luăm nimic cu noi, că paharele de cristal se pot sparge la cutremur înainte să impresionăm vreun musafir, că hainele de sărbătoare ne pot rămâne mici, că feţele de masă se îngălbenesc în sertare, asta dacă nu le mănâncă moliile, că tacâmurile se pot desperechea la primul parastas...

De atunci am băut mereu apă din paharele de cristal, am mâncat mereu în sufragerie, mi-am întins mese cu ştaif, cu faţă de masă, tacâmuri de argint, suport pentru şervet şi tacâmuri...

Astăzi nu am haine de bune, nu am pantofi pentru friptură şi nici poşete pentru nuntă. Toate astea mi se par nimicuri inutile.

Credeam că odată cu generaţia mea oamenii au uitat expresia asta, dar m-am înşelat.


Ziele trecute în tramvaiul 32 (ştiu, eu şi veşnicul meu tramvai 32), am prins loc pe scaun şi am putut să mă relaxez, uitând de poşetă şi buzunare.

În spatele meu stătea o domnişoară care a vorbit la telefon tot drumul. A explicat duzinei de prietene că a fost la cumpărături şi şi-a mai cumpărat un parfum de purtat toata ziua, de terfeleală (cum o fi aia?), pentru că e maniacă cu parfumurile. Mai avea, cică , acasă vreo 5- 6 parfumuri tot cu 50 de lei bucata. Nuu, dar ea are şi vreo două de bune, aşa pentru ocazii speciale.

Am vrut să-i smulg căştile telefonului din urechi şi să o scutur din toate încheieturile: „Măi fată, mâine poimâine te calcă o maşină, cazi pe gheaţă sau mai ştiu eu ce şi tu păstrezi în sertar parfumul de bun? „

Culmea vanităţii

Mi s-a întâmplat de multe ori să întâlnesc pentru prima oară o persoană şi apoi să dau fuga acasă şi să google numele ei în căutare de cât mai multe amănunte.

Sunt convinsă că nu sunt singura care face asta.

Dar culmea vanităţii este să te google pe tine, să vezi cam câte link-uri apar pe internet legate de numele tău.

Azi m-am google şi am răsuflat uşurată. Sunt pe net deci exist! :)

Dar tu?

Omagiu lampii pentru carte

“Carte frumoasa cinste cui te-a scris”, asa imi rasuna in cap un vers al lui Arghezi. Cartea e si mai frumoasa cand poti s-o citesti la orice ora si in orice conditii fara sa-i deranjezi pe ceilalti. De aceea, s-a inventat lampa pentru carte.

Dar cine nu a citit la lumanare, la lanterna sub plapuma, cine nu era sa dea foc apartamentului punand bluze de trening pe becul de la lustra ca sa faca lumina difuza, ascunzand lecturile la ore bizare din noapte, cine nu s-a perpelit pe trasee lungi cu bus-ul, in intuneric, cine nu a trebuit sa imparta camere de motel in calatorii, nu stie ce inventie minunata este lampa pentru carte, pe care astazi o tratam ca pe un obiect obisnuit.

Eu m-am intalnit cu lampa pentru carte pentru prima data in 2007, in SUA. Erau de toate culorile, cu fel de fel de accesorii pentru baieti sau fete, lampi sobre, lampi feminine... Mai apoi am regasit-o la Praga, la Varsovia. Am cumparat lampi pentru prieteni, pentru nepotica mea, pentru mine, pentru cei ce iubesc sa citeasca dar si pentru cei ce au nevoie de imbolduri suplimentare ca sa citeasca.

Si mai stiti ceva? Lampa pentru carte o folosesc noaptea cand imi verific puiul daca mai respira, daca e invelit sau a cazut din pat, o folosesc sa-mi fac unghiile in miez de noapte cand toti ai casei dorm, sa-mi gasesc cararile in intuneric...

Declarat nerambursabil

Nu stiu sa scriu decat despre ceea ce cunosc si ceea ce cunosc este viata mea. Nu pot inventa povesti romantate daca viata mea se scurge altfel.

De aceea, imi cer iertare pentru ca postarile mele din ultima vreme sunt trist-melancolice.

Am dus copilul la oftalmolog pentru ca ii fugea un ochisor. Am plecat cu inima usoara pregatita pentru un control de rutina. Controlul a durat 3 ore (cei mici sunt mai putin cooperanti si e nevoie de multa rabdare).

Verdictul a fost nemilos: Emi nu vede deloc cu ochiul stang si are o miopie usoara la dreptul. Mi-am pierdut echilibrul de-a dreptul si am putut sa intreb doar “de ce?”. Mi s-a spus ca asta este mostenirea lui genetica.

Pregatita cu cearceafuri de indicatii cu ce am de facut de acum incolo, cu o facture uriasa pentru consult si cele doua perechi de ochelari, am plecat spre casa orbecaind.

Emi ma ruga frumos “ nu pange mama, nu fi suparata’ si lacrimile tasneau mai abitir in ciuda comenzilor date creierului.

Stiu, ii pot salva lui Emi un ochi si pot s ail ajut sa invete sa traiasca frumos si asa. Dar pot eu sa fac toate astea? Voi gasi resursele emotionale si financiare pentru lungul drum de parcurs de acum incolo?

Sunt coplestia. De trei luni traiesc amenintata de verdictele doctorilor: psihiatrul zice ca are comportament autist, apoi un alt psihiatru spune ca are retard, logopedul ne vorbeste despre liste intregi de cuvinte/cunostinte ce trebuie accumulate/recuperate; pediatrul ne spune despre also marit si suflu sistolic, despre lipsa de fier si calciu, ortopedul despre platfus…Si peste toate astea baiatul meu nu vede.

Vreau sa plang si, precum Simona Catrina, nu vreau sa ma opreasca nimeni din plans. Nu vreau sa ma mai certe nimeni ca plang si nu mai vreau sa-mi spuna nimeni ce sa fac.

Sotul meu, coplesit, vrea sa ducem baiatul inapoi. Isi doreste un copil sanatos.

Si pentru cei pregatiti sa arunce piatra trebuie sa spun ca acum 3 ani fratele sotului meu, atunci in varsta de 20 de ani, a fost batut crunt de niste huligani si a ramas cu doar jumate de creier functionabil si condamnat la o viata dependenta de altii.

Sotului meu I se spune zilnic ca trebuie sa aiba grija de fratele lui toata viata. Pot eu sa-l condamn pentru ca e slab si recunoaste ca nu mai poate? Pot eu sa il dispretuiesc pentru ca nu se simte in stare sa aiba 2 persoane dependete de el toata viata?

Nu pot sa-mi condamn sotul, ii respect decizia si totusi nu pot sa renunt la Emi. Am declarat acest copil nerambursabil.

Nu va cer parerea, nu cer mila, vreau doar sa-mi plang amarul. Si pentru ca lacrimile nu imi mai ajung, urlu cat ma tin plamanii, de aici de la mine din Rahova.

Imi urlu neputinta si insingurarea

Am copt un pui de om

Nu ştiu să enumăr rapid 5 lucruri pe care le-am realizat în 2009 şi probabil că nici nu am ce enumera, dar ştiu sigur că in 2009 am făcut cel mai important pas din viaţa mea. Şi pentru că am obosit să spun povestea lui Emi, oricui ma întreabă, atunci când ne intersectăm drumurile în trecere, răspund că l-am copt în octombrie.

Da, în 2009 am copt un pui de om, gata crescut la 3 ani şi jumătate, şi e al meu pentru totdeauna. :)