duminică, 23 august 2009

Yo-yo emoţional

Am spus tuturor şi am scris şi aici de câteva ori despre adopţie.

Îmi propusesem să tac până la finalizarea procesului dar am obosit şi am ajuns la un punct din care nu mai sper nimic, nu mai visez nimic, nu mai aştept nimic, nu mai cred în nimic.

Acum câteva săptămâni eram pe cale să adoptăm doi băieţi dintr-un oraş de munte. Ştiu, am vorbit mereu despre Ozana....dar...

Ne-am sfătuit 3 zile, am tras aer adânc în piept, am construit în minte paturi suprapuse în cămăruţa noastră modestă din cutia de chibrituri ceauşistă pentru care plătim încă 17 ani de acum încolo, am găsit gradiniţă, am.....tricotat planuri de weekend şi de vacanţă....

Ceva s-a întâmplat şi noi nu am mai adus acasă baieţeii.

Apoi, într-o altă săptămână, am fost la un pas de a aduce acasă un băieţel de numai trei luni, din Bucureşti. Am încropit la repezeală proiect de baby sitter-concediu maternal-bunici paterni...., am trimis în gând un SOS tuturor amicilor ce au trecut de faza bebeluş cerînd tot ce le-a mai rămas întreg din această etapă, am ales un nume ( Robert Alexandru), l-am botezat tot în vis.....

Pânâ când a disparut şi acesta.

Apoi ne-am pregătit pentru o fetiţă de 3 ani dintr-un oraş moldovan. Eram foarte aproape s-o întâlnesc pe Ozana aşa că am uitat toate căutările, aşteptările şi dezamăgirile anterioare. De data asta am antamat zugravul, tâmplarul...am colorat în minte fiecare colţişor al camerei şi am început să vizez la rochiţe şi fundiţe.

Trebuia să primesc o poză a Ozanei şi apoi să mă pregătesc să merg să o întâlnesc.

Dar în loc de Ozana, era de fapt un băieţel de trei ani. Cineva a facut o simplă confunzie, din neatenţie şi fără intenţie. Numai că mie mi-au cedat toate resorturile.

Acum nu mai aştept nimic, nu mai cred nimic....Refuz să mă mai las angrenată în acest yo-yo emoţional.

3 comentarii:

  1. Foarte trist cand sunt atatea piedici absurde in calea fericirii.
    Totusi cred ca vei avea copilul mult dorit.
    Mult succes mai departe Anne si sa nu te lasi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc! Uneori ma simt pedepsita, odata ca sunt stearpa si a doua oara pentru ca trebuie sa trec prin toate astea.

    Alteori ma gandesc ca nici nu merit mai mult

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu nu cred ca trebuie sa te intristezi deloc in privinta asta, ce e al tau e pus deoparte, poate e doar o chestiune de timp.
    Normal ca meriti mai mult, fericire e destula pentru toti.

    RăspundețiȘtergere